De același autor
Pe când la Bucureşti se consumă frământările unei privatizări despre care nu ştim exact dacă este o reuşită, un eşec sau o cacealma, trei americani au primit premiul Nobel pentru economie deoarece pot să anticipeze viitorul companiilor. Eugene F. Fama şi Lars Peter Hansen de la Universitea din Chicago, acolo unde a predat şi Mircea Eliade, împreună cu Robert J. Shiller, de la Universitatea Yale, au fost răsplătiţi pentru eforturile lor de a analiza preţul acţiunilor şi activelor unei companii. "Într-o declaraţie pentru CNN Shiller spunea: “Finanţele conduc civilizaţia modernă. Vreau să vă că lumea financiară se dezvoltă în continuare în beneficiul umanităţii”. Ce legătură are viziunea unui laureat al premiului Nobel cu privatizarea controversată a companiei române de transport feroviar?
Ei bine, nici vânzătorii, şi mă refer aici la cei care au făcut parte din comisia de privatizare a CFR Marfă, nici câştigătorul licitaţie, Grupul Feroviar Român (GFR) n-au ţinut cont de această realitate a economiei globale: lumea financiară mişcă economia.
Pentru că, probabil, nu avizul de la Consiliul Concurenţei este impasul decisiv în privatizare. Nu că n-ar fi o discuţie întreagă şi pe această temă. Dar problema cea mai delicată pare a fi aceea că statul nu a reuşit să pună la punct un aranjament cu finanţatorii interni şi externi ai CFR Marfă prin care aceştia să nu ridice dobânzile. CFR Marfă, companie cu mari dificultăţi financiare nu a avut doar un portofoliu impresionant şi iresponsabil de datorii faţă de diversele bugete ale statului. Pentru a funcţiona a împrumutat bani de la bănci.
Să ne reamintim că licitaţia pentru privatizarea CFR Marfă a fost câştigată în 20 iunie 2013. Era într-o joi, iar până la data de 13 octombrie s-au scurs 115 zile. Contractul de privatizare, oricât de favorabil, nu poate oferi termene nesfârşite până la care plăteşti ce-ai insistat să cumperi. În fond competitorii poate aveau banii şi CFR Marfă s-ar fi găsit acum o situaţie clară. Desigur putem observa că au trecut 115 zile din momentul în care ar fi trebui să fie lansată şi solicitarea pentru un aviz dat de Consiliul Concurenţei, obligatoriu de altfel, mai cu seamă în cazul acesta în care un competitor mai mic înghite un rival imens.
A existat vreo piedică în calea alcătuirii documentaţiei pentru obţinerea avizului Concurenţei? Şi dacă da, care-i aia?
Nu trebuie ignorată nici incapacitatea celor de la transporturi de a smulge băncilor finanţatoare promisiunea că nu vor reconsidera riscul asociat CFR Marfă, de îndată acţionarul majoritar nu va mai fi statul, considerat până la insolvenţa Hidroelectricii, un plătitor de ultimă instanţă. GFR nu are nevoie doar de 170 de milioane de euro, bani greu de găsit în situaţia actuală, caracterizată printr-o criză de încredere în economia românească. Grupul trebuie să mai împrumute încă 900 de milioane de euro pentru a investi în CFR Marfă, deoarece asta şi-a asumat în competiţia pentru privatizare. Este greu de crezut acum că, fie şi cu o fuziune prin absorbţie între CFR Marfă şi GFR, noua companie de transport feroviar va găsi împrumuturi de peste un miliard de euro. Motivul e simplu: neîncrederea în companiile româneşti, teama că guvernanţii schimbă regula jocului în timpul meciului, bănuiala că firma creditată poate intra în insolveţă, uite-aşa pocnind din bici. Gruia Stoica a înţeles probabil această realitate dureroasă a momentului, această rezervă a marilor bănci capabile să-ţi dea un miliard, faţă de o afacere complicată, derulată într-o ţară imprevizibilă. Pesemne de aceea dă un semnal de oboseală, aproape patetic, deoarece şi-a dorit CFR Marfă cu o intensitate pasională. Desigur, dacă nu se va obţine o nouă prelungire, nu-i aşa, să treacă anul până vine banul, Gruia Stoica are posibilitatea să-şi recupereze cheltuielile, să obţină chiar sume compensatorii, şi să continue să concureze CFR Marfă în piaţă. Atenţie însă, la valoarea despăgubirilor se adaugă şi cheltuiala organizării privatizării, salariile celor din comisie, facturile de peste 570.000 euro achitate în favoarea consultanţilor. Apropo, cum pot explica totuşi, consultanţii aceştia cu ştaif, haotica situaţie în care s-a ajuns? Cu amânările ei succesive, cu tertipurile folosite în favoarea unui competitor, cu neîndeplinirea punctelor din contract? Vina, dacă e să fie ea căutată, trebuie găsită în foaierul comisiei de privatizare. A venit probabil momentul să privim în ochi realitatea, să înţelegem că parfumul corupţiei ne ameţeşte veniturile, trăim o sărăcia noastră stânjenitoare pentru europeni. Şi asta e o ecuaţie care nu se rezolvă decât dacă vin bani în economie, iar banii vin dacă stăpânim corupţia. Observaţi nuanţa: stăpânim, nu stţrpim corupţia. Deoarece sunt contemporanii unor corupţi care împung cu degetul false ţine. În fond, Frantz Kafka ne-a dat o cheie, într-o scrisoare către iubita sa Milena Jesenská: “sunt murdar, Milena, infinit de murdar, iată de ce strig atât de mult despre puritate”. Eh?
