De același autor
În avanpremiera campaniei electorale de anul trecut, liderul social-democraţilor, Mircea Geoană, ataca salariile şefilor regiilor naţionale, pe care îi denumea „pisici îngrăşate“. El cerea atunci ceea ce fostul guvern se străduia, electoral, dar fără succes, să şi facă: reducerea şi limitarea salariilor şefilor de regii. La vremea respectivă, m-a distrat folosirea, forţată, a unei celebre expresii americane, „fat cats“ (pisici grase), care se referă însă la sponsorii bogaţi ai partidelor politice, care împrăştie cu bani în căutarea unor favoruri ulterioare.
Nu am naivitatea să cred că reducerea salariilor şefilor regiilor statului ar avea forţa de a contracara efectele crizei economice asupra României. La urma urmelor, deşi pare complicat, statul-acţionar poate reteza dintr-o lovitură toate salariile angajaţilor săi, dacă ar constata că nu şi le permite. E greu de crezut însă că economiile rezultate din această mişcare ar fi suficiente pentru a ieşi din criză. Asta deoarece ecuaţia crizei actuale e mult mai complicată şi are nişte variabile în plus: lipsa banilor, căderea consumului, prăbuşirea exporturilor, încasările sub aşteptări ale bugetului. Lista ingredientelor crizei este lungă şi, din păcate, deschisă. Dar discursul „fat cats“ merită urmărit pentru valoarea sa informativă. Am aflat astfel că şeful regiei Romsilva câştigă 10.000 de euro pe lună, deci 120.000 de euro pe an, iar Fondul Proprietatea e condus de reprezentanţi numiţi de statul gestionar, atenţie, care nu este acţionar, pentru suma de 20.000 de euro pe lună!
Nu poţi să nu te întrebi ce fapte de eficienţă administrativă au justificat un salariu anual de 120.000 de euro pe care-l primeşte şeful Romsilva. Probabil a amenajat pădurile, o fi acoperit cu pomi crestele munţilor sau, pentru a limpezi aerul poluat al Capitalei, o fi sădit copaci în jurul oraşului. Din păcate, nimic din toate astea, care să poată justifica un câştig de peste 30 de ori mai mare decât salariul mediu al românilor. Cât despre Fondul Proprietatea, a cărui gestiune se află în mâinile statului, poate că a venit vremea ca proprietarii săi să taie risipa nejustificată.
Sub acoperirea secretului s-au dezvoltat anomalii. Astfel, Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei şi-a construit o ierarhie bizantină în care fiecare al doilea om este şef, ocupă un post de conducere, care, desigur, îi dă dreptul la multiple sporuri.
O altă analiză lucidă ar trebui să se facă în chestiunea eficienţei regiilor statului. Este aberant să plăteşti salarii mari unor oameni care conduc dezastre economice. România susţine de ani buni regii şi companii de stat care, într-o adevărată economie de piaţă, ar fi trebuit să dea faliment de mult şi care au datorii enorme faţă de bugetele statului. Simpla idee că şefii acestora ar fi putut fi plătiţi cu mii de euro pe lună doar ca să gestioneze un eşec este halucinantă.
Singurul argument valabil care ar justifica salariile mari ar fi îndepărtarea ispitelor. Cu alte cuvinte, omul mai bine plătit e mai puţin corupt. Să se fi mulţumit oare şeful unei agenţii sau, de ce nu, un demnitar doar cu un câştig legal de 5.000 sau 6.000 de euro? Cred că bolidul cu care se plimbă prin Dorobanţi un fost ministru de Finanţe este răspunsul: nu. Nu pentru că un Masserati costă mai mult decât salariul anual al şefului regiei pădurilor, ci pentru că tot harnaşamentul de care are nevoie, inclusiv garajul şi vestimentaţia, trec de milionul de euro pe an. Deci, oricât de gras ar fi un salariu, el devine insuficient când pretenţiile cresc. //
