De același autor
El a declanșat o revoltă a celor care își apără privilegiile create tocmai datorită haosului, ambiguității și improvizației din legislația salarială.
Desigur, proiectul Legii salarizării este un jalon al PNRR. Interesant este că el a fost stabilit în 2021 și a devenit o urgență când riscăm să pierdem vreo 700–800 de milioane de euro, bani esențiali pentru o țară cu deficit uriaș și datorie în expansiune.
Este însă acest proiect de lege, atât de brutal contestat de beneficiarii haosului legislativ în domeniu, o rezolvare ideală a problemei salarizării?
Din păcate, nu este. Și asta, pentru că tăind aproape jumătate din sporuri nu se rezolvă problema structurală a haosului bizantin din legislația salarizării. Proiectul propune o cosmetizare a sistemului, nu o reconstrucție logică, modernă și, mai ales, finanțabilă a cheltuielilor statului cu salariile.
Chiar și în forma lui actuală, proiectul de lege își propune să taie doar 87 din halucinantul număr total de 151 de sporuri. Îți trebuie imaginație pentru a-ți închipui care sunt toate aceste sporuri, care descriu o fractură structurală în salarizarea sectorului public din România, unică în lume. Sporurile sunt iraționale prin ambiguitatea acordării lor: nu le primește toată lumea, pentru că nu există o grilă clară, unică, impersonală, ci o junglă de excepții, interpretări și portițe. Asta transformă sporurile într-un instrument de putere internă.
Un stat al cărui deficit a devenit cronic din cauza expansiunii datoriei suverane, care încasează venituri insuficiente dintr-o economie care stagnează trebuie să-și articuleze o lege a salarizării ancorată într-o strategie fiscală pe termen mediu. Deci ar trebui să pornească de la finanțare și apoi să construiască o arhitectură coerentă a ierarhiilor salariale în care sporurile să fie strict limitate.
Un proiect util ar trebui să pornească de la cât poate statul plăti, să curețe sistemul de sporuri parazitare, să reconstruiască grila în interiorul unui spațiu fiscal, să introducă o progresie clară, trepte, diferențe justificate. Ar trebui să condiționeze salariile de performanță, nu de arbitrariu. Desigur, o lege clară și eficientă trebuie să ofere un calendar de tranziție și să fie negociată printr-un pact politic care să nu fie aruncat la gunoi după un ciclu electoral.
În plus, proiectul nu răspunde la întrebarea fundamentală: cum impui un sistem salarial sustenabil într-un stat care nu are și nu va avea bani în următorii ani? Dacă politicienii care vor veni la conducerea țării vor continua să folosească sistemul care protejează culoarele bizantine de putere din instituții, atunci putem paria pe creșterea costurilor de finanțare, pe comprimarea investițiilor și pe aruncarea ratingului la gunoi.
Un stat în situația României nu își mai poate permite legi care să mențină improvizația ce apasă pe cheltuielile de personal. Are nevoie de o arhitectură solidă, clară, a salarizării în spațiul public. Are nevoie de o grilă unică de salarizare, așa cum au polonezii și restul europenilor.
Dar problema oricărei tentative de a crea o lege a salarizării este că, în esență, ea este simultan și o reformă a puterii castelor privilegiate. Legea actuală este imorală din perspectiva celor care nu au sporuri, nu au anexe, nu au derogări, nu au „condiții vătămătoare” inventate, nu au salarii umflate cu prețul lipsei de personal. Ei plătesc taxe reale, în timp ce statul distribuie venituri prin mecanisme artificiale. De aceea revolta privilegiilor este inadecvată, pentru că nu are contact cu realitatea socială și economică.
Cum s-a ajuns aici, la acest haos al salarizării în spațiul public? În epoca Dragnea a apărut iraționala Lege 153/2017, care a mutilat salarizarea publică și a creat privilegii consolidate, protejate juridic și politic. Ministerul Muncii, condus atunci de Lia Olguța Vasilescu, a creat un mecanism care a favorizat caste bugetare și a recompensat loialitatea. Sporurile au fost menținute ca instrument de negociere locală, iar grila a fost desenată cu diferențe uriașe între vârf și bază. Apoi salariile au devenit o ficțiune contabilă, iar venitul real a depins de cât de „aproape” ești de decident, deci de sporuri.
În fond, Legea 153/2017 este una dintre cauzele structurale ale deficitului uriaș și ale creșterii accelerate a datoriei publice. Statul a finanțat creșterile salariale prin împrumuturi, nu prin venituri fiscale.
O lege coerentă a salarizării este însă obligatorie, deoarece piețele financiare vor decide înaintea politicienilor. Un stat cu deficit cronic, cu venituri de 32–35% din PIB, cu o cheltuială salarială rigidă și risc de rating junk este captiv într‑un mecanism de supraviețuire.
Proiectul legii salarizării încearcă să împace două lumi incompatibile: logica bizantină a privilegiilor și logica ierarhiei profesionale a grilei. Bifează un jalon, dar nu rezolvă o problemă.
România are nevoie de o lege care să facă ordine cu adevărat. Proiectul actual nu este acea lege. Este doar o pauză între două crize.
Avem, deci, un proiect de lege timid, atacat de cei care-și pierd o parte din privilegii. Este o revoltă a incompetenței protejate, nu a performanței ignorate. O revoltă a corupției structurale, nu a meritului. O revoltă inadecvată, pentru că salariile din spațiul public sunt finanțate de oameni care nu au niciunul dintre privilegiile celor care protestează.
