Rectificarea bugetară întreține haosul și indisciplina din instituțiile statului

Rectificarea ar evita riscul ca salariile din sectorul public să nu poată fi plătite integral, iar spitalele să nu-și poată achita facturile. Dar nu sunt singurele riscuri care impun urgența rectificării.

Se anunță o iarnă grea, gazele naturale s-au scumpit, iar statul nu a decontat companiilor de energie banii care compensează tarifele înghețate ale gospodăriilor. Furnizorii au suportat cheltuieli între 4 și 6 miliarde de lei pe care statul trebuie să le ramburseze. Dacă nu o va face, furnizorii nu vor mai avea bani pentru achiziții de energie, nu pot acoperi garanții și nu pot finanța echilibrări. Există riscurile majorării prețurilor, ale insolvențelor și ale tensiunilor în piața energiei.

O altă restanță care pune presiune pe buget este plata drepturilor salariale restante stabilite prin titluri executorii de către magistrați. Aceste sume, vorbim de aproximativ 7 miliarde de lei, nu sunt bugetate în capitolul cheltuielilor de personal, deci trebuie acoperite prin rectificare. Obligațiile către magistrați nu pot fi negociate, iar amânarea nu face decât să crească nota de plată prin penalități. Aceste presiuni sunt reale, inevitabile și trebuie rezolvate. Presiunile din energie nu pot fi ignorate, deoarece ar avea efecte directe asupra prețurilor și stabilității pieței.

Interesant, cifrele execuției bugetare în primele nouă luni par, la prima vedere, gestionabile atât la capitolul cheltuieli de personal, cât și la cheltuieli cu bunuri și servicii sau cu plata datoriei scadente. Între cheltuielile efectuate și sumele programate în bugetul anului 2026 există aparent suficient spațiu de rezervă. De exemplu, cheltuielile pentru bunuri și servicii au consumat 67,8 miliarde de lei dintr-un buget anual de 105,3 miliarde.

Însă aceste cifre ascund o problemă deja clasică a bugetelor României – statul nu poate distinge între cheltuiala necesară și risipa mascată, în haotica arhitectură bugetară a țării.

Haosul risipei este demonstrat în aceste zile de scandalul de la Administrația Națională de Meteorologie (ANM), cu achiziții de parfumuri, sutiene și alte produse de lux. Există o probabilitate mare ca acest scandal să descrie operațiuni similare în instituțiile statului. Asta pentru că agențiile și administrația locală au cheltuieli pe care le decid ele, fără un control centralizat, iar Ministerul Finanțelor vede doar bilanțul final. Controalele Curții de Conturi se fac în anul următor și, uneori, observațiile experților Curții sunt ignorate, în contextul unei legislații cu multe ambiguități și omisiuni. Se ascunde aici o eroare de guvernanță: cheltuiala publică și verificarea sunt descentralizate, iar în acest vid de control, agențiile și administrația locală își asumă responsabilitatea, nu și greșelile. Achizițiile sunt aprobate în cercuri restrânse, justificările sunt formale, iar sancțiunile sunt aproape inexistente.

În ultimii ani, rectificările bugetare, uneori și de două ori pe an, au menținut haosul și risipa. În multe state europene, de exemplu în Franța sau în Germania, descentralizarea fiscală este atent monitorizată de ministerele de Finanțe, care verifică în timp real cheltuielile, blochează abaterile și sancționează imediat derapajele. În România, rectificarea bugetară a funcționat ca un mecanism de absorbție a indisciplinei, căci a acoperit risipa și a ignorat abaterile.

În acest moment, scandalul de la ANM e un episod stânjenitor, deoarece arată că în timp ce România se împrumută masiv și scump pentru a plăti cheltuielile statului, acestea pot fi discreționare și inutile. Această realitate economică are consecințe directe asupra credibilității statului. Publicul nu mai are încredere când politicienii avertizează că „nu mai sunt bani de salarii”, dar în același timp apar scandaluri care arată că banii au fost cheltuiți aiurea. Când statul pierde credibilitate, costurile de finanțare cresc, spațiul fiscal se îngustează, iar presiunile bugetare devin mai greu de gestionat.

Întrebarea esențială a momentului este, evident, „de unde bani?”. Ca de obicei, din improvizații și din împrumuturi. Guvernul va redistribui fondurile pe care ministerele și autoritățile nu au reușit să le cheltuie, va recurge la împrumuturi suplimentare pe piața internă și externă, cu costuri mai mari decât în anii trecuți, sau va amâna plăți, împingând presiunea pe bugetul anului 2027. Evident, unele investiții ar putea fi sacrificate, iar Guvernul ar putea redistribui banii de la instituțiile cu execuție slabă către cele cu obligații certe. Sunt utile și rezervele Trezoreriei sau revizuirea prognozelor de venituri. Sunt însă soluții care acoperă presiunile inevitabile.

Fără un Minister al Finanțelor implicat care să monitorizeze în timp real toate achizițiile, cu putere de veto asupra cheltuielilor nejustificate și fără sancțiuni administrative rapide, România va continua să amestece presiunile inevitabile cu risipele evitabile. Până atunci, fiecare rectificare va continua să fie un exercițiu de improvizație bugetară, de stabilizare fiscală și acoperire a indisciplinei. Dacă va fi votat, noul guvern nu va avea susținere pentru reforme, asta este clar, rectificarea bugetară nu poate funcționa la infinit ca mecanism de absorbție a haosului și indisciplinei din instituțiile statului.