De același autor
Sterpan foloseşte studiul ca fundal pentru argumentaţia sa, care are în vedere mai puţin teologia academică şi, mai degrabă, învăţământul de orice grad. Ideea separaţiei dintre biserică şi stat îi serveşte pentru a argumenta în favoarea unei formule „în oglindă” privind structura învăţământului. Voi încerca, în paragrafele de mai jos, să îi răspund, arătând de ce comparaţia şchioapătă în câteva privinţe.
Argumente în oglindă
Ca libertarian, Sterpan îşi anunţă convingerea că „dereglementarea şi privatizarea treptată în paralel a serviciilor religioase şi educaţionale va fi un instrument instituţional suficient de puternic pentru a satisface ambele seturi de preferinţe [cele religioase şi cele educaţionale].” Nu credinţa în sine constituie partea interesantă a articolului, ci argumentul „în oglindă” prin care „separaţia dintre învăţământ şi stat” (sintagma îmi aparţine) este justificată în mod asemănător cu aceea, mai familiară, dintre stat şi biserică. Pe scurt, tot aşa cum o relaţie de apropiere dintre stat şi biserică tinde să degenereze într-un monopol al uneia sau câtorva biserici asupra conştiinţei religioase sau areligioase a cetăţenilor, un sistem unic de învăţământ patronat de stat va face din beneficiarii sistemului „prizonierii unei singure perspective”. Nu statutul formal public sau privat al învăţământului e în chestiune, ci standardizarea care impune o formulă unică de organizare, atât la nivelul procedurilor, cât şi la cel al substanţei.
Altfel spus, monopolul de stat asupra învăţământului, care se manifestă indiferent de tipul de proprietate asupra unei instituţii sau alteia, introduce în sânul sistemului un bias structural, o predispoziţie sistematică care denaturează „procesul de învăţământ”, printre altele – şi în mod esenţial – restrângând, cel mai adesea pe nesimţite, sfera opţiunilor din sistem. Situaţia pare să fie analogă modului în care alianţa dintre stat şi biserică degenerează într-o limitare sistematică a libertăţii de conştiinţă a cetăţenilor – lucru pe care învăţământul religios din şcolile publice, dar şi numeroase alte practici care asociază statul bisericii, l-au demonstrat cu prisosinţă.
Deşi subscriu în mare măsură la diagnostic şi, parţial, la identificarea cauzelor, sunt sceptic faţă de soluţia propusă de Ionuţ Sterpan. Care ar fi aceasta? Din nou, una analogă separaţiei dintre biserică şi stat: „să renunţăm la ideea de sistem unic standardizat. ... Ce presupune privatizarea sau liberalizarea învăţământului? Ca statul să nu constrângă şi nici să favorizeze unităţile şi standardele de învăţământ. Să relaxeze semnificativ constrângerile de licenţiere ale unei organizaţii drept „şcoală”, să nu reglementeze standardele pe care ar trebui să le respecte serviciile educaţionale şi de evaluare, ci doar să sancţioneze ameninţările la adresa libertăţii, şi să se abţină să finanţeze organizaţiile, instituţiile sau unităţile de învăţământ.”
Copilul unidimensional
Cred că soluţia descrisă anterior suferă de mai multe probleme şi de una în mod special. Voi încerca să le definesc pe scurt în cele ce urmează, pornind însă pe o cale cumva lăturalnică: anume de la afirmaţia autorului că „liberalizarea” prin privatizare a învăţământului ar rezolva implicit şi problema apropierii dintre învăţământ şi biserică. Aceasta s-ar întâmpla fiindcă, lăsând învăţământul să se dezvolte liber – mai precis: liber de supervizarea atentă a statului –, acesta ar genera formule diverse organizaţional şi ideologic, care ar asigura implicit prosperitatea unei multiplicităţi de vederi la nivelul „sistemului”. (Care „sistem”?, ne-am putea întreba, căci adânca dereglementare a învăţământului nu ne-ar mai permite să vorbim despre un sistem, ci eventual de multe sisteme mici, sau de absenţa unui sistem. Voi păstra totuşi termenul – alături de ghilimelele interogative.)
Revenind la argument: formula descrisă anterior ar asigura imparţialitatea prin pluralitate. Ionuţ Sterpan ilustrează cu notoriul caz al icoanelor din şcoli: „Soluţia libertariană şi cea mai puţin costisitoare social era, şi este, transferul drepturilor de decizie de la nivelul colectivelor (stat, inspectorat, şcoală, clasă) către indivizi, şi anume către cei mai direct interesaţi de parcela spaţiului public din imediata lor proximitate. În cazul respectiv, deciziile dispersate luate de elevi cu privire la ce afiş vor pune pe perete, pe metrul pătrat din dreptul lor, sub câteva condiţii minimale, ar fi asigurat diversitatea şi neutralitatea simbolică a spaţiului de învăţământ ca întreg.”
Două sunt temele esenţiale în argumentul de mai sus. Întâi, că liberalizarea ar asigura diversitate la nivelul „sistemului”. Apoi, că ceea ce contează în situaţii de acest tip este diversitatea la nivelul „sistemului” şi nu, mai degrabă, a unei şcoli sau clase. Să dăm un pic de frâu liber imaginaţiei. Ce s-ar întâmpla în situaţia în care într-o clasă dintr-o şcoală generală din cartierul C, unde 9 locuitori din 10 sunt catolici, 9 elevi din 10 ar împânzi pereţii cu icoane catolice şi crucifixe? Nu ar putea reprezenta un asemenea mediu o povară psihologică, adică implicit şi un factor care afectează capacitatea de a învăţa, pentru singura elevă atee şi colegul său protestant? Nimic mai simplu, ar suna răspunsul libertarian: părinţii atei din oraş se pot strânge şi deschide o şcoală pe placul lor în Districtul D, după cum biserica protestantă va putea (probabil chiar mai uşor) să înfiinţeze o instituţie de învăţământ fără icoane pe pereţi în Suburbia S. Eventual, unii părinţi atei şi unii părinţi protestanţi, împreună cu câţiva părinţi catolici nepracticanţi, ar putea pune bazele unei şcoli mai liberale, în care religia să fie ţinută departe de curriculumul formal.
Este de aşteptat o asemenea rezolvare fericită a problemei icoanelor? Îmi pot imagina mai multe motive pentru care lucrurile nu ar arăta tocmai astfel. Poate familiile atee sunt prea puţine pentru a putea asigura masa critică necesară înfiinţării unui număr suficient de şcoli pentru a satisface nevoile „comunităţii” (probabil dispersate prin oraş). Sau poate familiile cu pricina nu sunt destul de prospere pentru a plăti profesori buni, care vor fi angajaţi mai ales de şcolile catolice şi baptiste, determinându-i pe părinţii atei să îşi înscrie totuşi copiii la nişte şcoli religioase. Poate pentru unii ar fi prea mult să-şi trimită la şcoală copiii în partea cealaltă a oraşului. Ne-am putea trezi, aşadar, că liberalizarea învăţământului nu duce până la urmă la diversitatea „sistemului”, sau că duce doar la o diversitate superficială. Un învăţământ supervizat de stat, cu reguli bine precizate şi acceptabile pentru membrii mai multor comunităţi în privinţa rolului şi structurii educaţiei religioase, ar putea satisface, până la urmă, mai mulţi indivizi, deşi unii ar duce-o pesemne mai bine într-un sistem complet „liberalizat”, dar în care, în realitate, alte tipuri de constrângeri ar limita libertatea reală de opţiune a multor persoane.
Asemenea dificultăţi, deloc de ignorat, nu constituie pericolul cel mai serios al privatizării educaţiei. Cred că mai substanţială chiar se arată ameninţarea unui „sistem” de învăţământ care, deşi pare divers şi efervescent şi plural atunci când e privit ca ansamblu, se dovedeşte de fapt o sumă de fiefuri, de autocraţii locale care produc indivizi monocolori. Mulţi copii atei, ortodocşi, musulmani ş.a.m.d. vor trăi şi vor fi educaţi în comunităţi în care credinţele grupului în cauză nu vor fi puse sub semnul întrebării prea des sau, în cazul şi mai puţin fericit, în care opiniile diferite vor fi descurajate sau penalizate. Dacă părinţii, probabil adeseori asistaţi de organizaţii (religioase, ideologice sau de alt tip) interesate, au frâu liber în organizarea educaţiei copiilor lor, este de presupus că asemenea cazuri vor fi frecvente. Cum nu vor exista standarde naţionale, regionale sau locale foarte clare privind ce şi cum trebuie să înveţe copiii şi tinerii în şcoli, conţinuturile vor fi umplute cu „adevărurile” comunităţii care patronează şcoala. Desigur, nu e nevoie ca această imagine să fie cea a întregului „sistem”, sau măcar a unei părţi mari a „sistemului”, pentru a ne îngrijora cu privire la cei a căror educaţie va putea fi determinată aproape complet de preferinţele şi vederile părinţilor lor şi ale celor asemenea părinţilor lor.
Ne-am putea trezi, aşadar, că deşi uneori liberalizarea învăţământului duce la diversificarea „sistemului”, nu duce nicicum la formarea personalităţilor autonome. Cel puţin dacă aderăm la o concepţie pozitivă despre autonomia personală – care nu s-ar reduce la libertatea negativă, ci ar presupune şi capacitatea de a formula proiecte de viaţă substanţiale şi, de asemenea, de a le urmări şi împlini măcar într-o anumită măsură –, privatizarea învăţământului s-ar putea dovedi divergentă în raport cu acest ideal al educaţiei moderne. Argumentul funcţionează cu atât mai mult împotriva ideii de homeschooling, care a ajuns de curând şi în patrie.
Predispoziţii sistematice
Observaţiile anterioare trimit imediat către argumentul lui Sterpan că, privatizând sistemul, vom obţine un „sistem” mai imparţial datorită lipsei de bias-uri structurale. Nu mi se pare un argument foarte convingător. În funcţie de configuraţia pieţei în momentul privatizării (fie ea şi treptată) sau ulterior am putea să ne trezim cu un „sistem” împărţit în şcoli performante la care au acces cei înstăriţi, care şi-ar perpetua astfel casta, şi şcoli sărace, la care sunt condamnaţi ceilalţi. Ne-am putea confrunta cu un „sistem” în care o anumită ideologie sau paradigmă sau perspectivă ajunge să domine de facto o majoritate covârşitoare a instituţiilor de învăţământ; şi, în timp scurt, cu o societate a cărei organizare să descurajeze alte iniţiative educaţionale sau să le condamne la un statut periferic. Uniformizarea educaţiei n-ar mai fi indusă de stat, ci de monopoluri de un fel sau altul, ele însele rezultatul unor bias-uri care nu pot fi eliminate fără a aduce înapoi statul în ecuaţie. Piaţa atot-dereglementată, ca şi statul atot-acaparator, oferă în destule domenii destule exemple de organizare şi rezultate nu doar suboptime, ci şi – cum se spune – „ne-satisficiente”, aşa încât provocarea reală, în educaţie ca şi în alte privinţe, este găsirea unui echilibru între cele două, nu înlocuirea unui principiu cu celălalt.
Pe lângă faptul că face posibile deicizii colective care, în absenţa sa, ar fi uneori mai dificile, statul (statul liberal modern) are şi rolul de a menţine funcţională o ordine constituţională care include, pe lângă libertăţi negative, şi principii precum egalitatea de şanse sau non-discriminarea. În privinţa educaţiei, indiferent dacă aceasta se desfăşoară în instituţii publice sau private, controlul exercitat de statele liberale moderne asigură respectul principiilor în cauză, pe care liberalizarea educaţiei le-ar putea afecta în modul descris pe scurt mai sus. Mai asigură ceva, în opinia mea chiar mai important: faptul că tinerii care nu au împlinit vârsta (formală) a maturităţii şi copiii nu sunt nişte simple vase în care părinţii îşi toarnă, fără oprelişti, ba chiar având în spate forţa unei comunităţi întregi de asemeni-gânditori, propriile vederi. Tocmai fiindcă capacitatea părinţilor şi a mediului imediat înconjurător de a determina opţiunile şi credinţele copiilor, prin mijloace de tot felul şi cel mai adesea prin constrângere, este atât de mare; şi tocmai fiindcă considerăm, astăzi, că un copil nu este o fiinţă umană de care părintele dispune cum crede de cuviinţă, ne aşteptăm de la educaţia formală să funcţioneze şi ca o contrapondere pentru educaţia din familie. Ne-am dori, cred, o şcoală capabilă să formeze personalităţi autonome, care să-şi definească singure viaţa şi să şi-o trăiască pe măsura felului în care şi-o definesc. Liberalizarea educaţiei prin privatizare are destule şanse să nu răspundă acestui deziderat, precum şi să întâmpine dificultăţi substanţiale în asigurarea non-discriminării şi a unei egalităţi de şanse reale.
