Un pas înainte, doi înapoi: România anului 1990 prin ochii diplomaților britanici

Autori: Liviu Horovitz și Octavian Manea

Iunie 1990. Depresie, frică, intimidare, suspiciune, deziluzie, lipsă de încredere - iată atmosfera descoperită de o delegație europeană ajunsă la București. Guvernul tocmai îi adusese pe mineri în capitala României cu scopul de a reduce la tăcere opoziția. Mii de oameni din Valea Jiului veniseră la București, cu bâte de lemn și bastoane de cauciuc, pentru a apăra guvernul împotriva unei „rebeliuni fasciste”, ca să cităm cuvintele recentului ales președinte Ion Iliescu. „În haine de lucru și căști sumbre, cu fețele înnegrite de funingine, minerii au preluat controlul pe bulevardul principal și în piața centrală a Bucureștiului”, a relatat New York Times unui public internațional șocat. Violențele care avuseseră loc între 13-15 iunie 1990 lăsaseră în urmă câțiva morți și sute de răniți.

Consensul opoziției (formată din studenți, partide istorice, minorități și presă) transmis cu voce tare Europei era limpede: era nevoie de presiune occidentală asupra regimului Iliescu deoarece foștii comuniști erau dispuși să facă apel la „primitivismul organizat” al gloatelor pentru a-și consolida puterea. Opoziția credea că încă nu era totul pierdut. Vestul era văzut cu speranță. Occidentul avea pârghiile necesare și încă exista posibilitatea de a împinge România pe calea democratizării și liberalizării. „Spre deosebire de 1946, comunismul se prăbușește peste tot, iar Vestul are acum greutate și influență”, a spus Radu Câmpeanu, liderul PNL.

Cu toate acestea, guvernele-cheie din Occident nu aveau nici determinarea și nici interesul de a se preocupa prea mult de soarta României. Deși contestați de toate forțele reformiste din țară, foștii comuniști câștigaseră alegerile cu o majoritate zdrobitoare de voturi, folosindu-se de popularitatea de care se bucura Iliescu. Astfel, evenimentele din iunie 1990 nu au făcut decât să adâncească suspiciunile europene, îndepărtându-i chiar și pe cei dispuși să sprijine o țară proaspăt ieșită de sub Cortina de Fier. Instrumentalizarea politică a grupărilor de vigilantes pe străzile Bucureștiului „a înnegrit numele României în străinătate” și a generat „indignare morală”, a rezumat Michael Atkinson, ambasadorul britanic la București (despre care am scris deja în aceste pagini acum câteva luni) percepțiile întregii Europe de Vest.

Să facem România din nou frecventabilă

Aproape imediat după incursiunea minerilor, autoritățile române au demarat o amplă campanie de PR - turnee de justificare, activități de lobby, eforturi de a influența presa occidentală - pentru a limita și, în cele din urmă, a spăla urmele lăsate de violența autorizată de către guvern. După ce și-a consolidat controlul asupra țării, regimul lui Iliescu a lucrat contra cronometru pentru a demonstra schimbări și progrese, atât interne, cât și în străinătate. Foștii aparatchiki din jurul președintelui Iliescu știau bine că încheierea unui acord comercial cu Comunitatea Europeană ar crește economia și ar permite fostelor elite comuniste să rămână la putere pe termen lung.

La începutul lunii iulie 1990, Lazăr Comănescu, consilierul recent numit în Ambasada României de la Bruxelles (și, două decenii mai târziu, ministrul de externe al României), a folosit primele sale întâlniri cu birocrații CE pentru a-și cere scuze pentru evenimentele din iunie și pentru a-i liniști pe omologii săi, spunându-le că „astfel de accidente nu se vor mai repeta”. Guvernul premierului Petre Roman urma să plaseze România „pe o cale cu totul nouă”, a argumentat Comănescu cu entuziasm, una dominată de „o economie complet liberă și o democrație asemănătoare cu oricare alta din Occident”.

Britanicii au sprijinit în general abordarea diplomaților români de la Bruxelles. Cu toate acestea, misiunea Marii Britanii de la CE a ajuns la concluzia că nu sosise momentul pentru relaxare diplomatică. Dimpotrivă, campania de maximă presiune trebuia să continue. „Vrem să vedem punerea în aplicare a reformelor”, au argumentat diplomații de la Londra. România era, fără îndoială, eligibilă în principiu pentru ajutor, dar nu în condițiile actuale. „Publicul occidental nu ar înțelege dacă am relaxa politica noastră”, a transmis ambasada de la Bruxelles acasă. Măsurile dure erau imperative pentru a forța România să devină „din nou acceptabilă pentru Occident”.

Interacțiunea cu establishmentul

Violența minerilor, decesele, răniții – toate acestea au creat un moment de cotitură pentru diplomații britanici de la București. Ei susținuseră în primele luni ale anului 1990 că era nevoie de o echilibrare a „informațiilor negative” despre noul regim din România care circulau în presa occidentală. O parte dintre noii miniștri erau bine cunoscuți britanicilor încă de dinainte de Revoluție, iar mulți erau percepuți ca reformatori dedicați.

Cea mai mare problemă era că regimul avea o structură de putere slabă, instabilă și fragmentată la centru, au concluzionat diplomații britanici. Ion Iliescu nu avea de fapt nici un concurent intern. Echipa economică a lui Petre Roman era „autentic reformistă”, a scris ambasadorul britanic acasă. În același timp, el a recomandat un sprijin sporit pentru „anumite aripi ale establishmentului românesc, în special din armată”.

Profilul generalului Stănculescu iese cel mai mult în evidență. Mulți observatori britanici îl considerau un jucător cu adevărat prooccidental. Întâlnirea lui Stănculescu din octombrie 1989 îi lăsase lui Atkinson impresia că militarul se opunea regimului Ceaușescu. Mai târziu, rolul pe care Stănculescu l-a jucat în timpul Revoluției a consolidat în ochii britanicilor imaginea unui actor-cheie în „căderea, arestarea și procesul lui Ceaușescu”. Prin urmare, era „corect să concluzionăm că Iliescu și Stănculescu nu se aflau pe aceeași lungime de undă”, a notat Atkinson într-o cablogramă către Ministerul de Externe.

Buna reputație de care se bucura Stănculescu era și o consecință a „reticenței sale de a-l sprijini activ pe Iliescu” în timpul mineriadei. Lăsa aparența unui „militar profesionist care nu părea să-și dorească puterea pentru el însuși”. Și toate acestea, în ciuda faptului că Stănculescu mărturisise în privat unei surse britanice de încredere că „dacă politicienii fac un haos din toate, îi va mătura”. Democrația era departe de a fi un concept închegat în mintea actorilor-cheie ai României.

Din perspectiva analiștilor britanici, o altă figură interesantă care se contura la București era noul ministru de externe, Adrian Năstase. El era cunoscut ambasadei Regatului Unit - „unul dintre contactele obișnuite de mulți ani”. Nu era neapărat o sursă în care britanicii aveau încredere deplină, întrucât în timpul comunismului arătase deseori predispoziția de „a da un sens pozitiv politicilor lui Ceaușescu”. În general, Năstase era privit ca fiind „neexperimentat în managementul birocratic sau al diplomației, dar bine versat în afacerile juridice internaționale și drepturile omului”.

Outsiderii: opoziția și elita intelectuală

Spre deosebire de controlul ferm al lui Iliescu asupra puterii, opoziția era în general „puțin impresionantă și haotică”, a notat ambasadorul britanic. Acest lucru era o consecință a tendinței partidelor istorice (deopotrivă liberali și conservatori) de a se reconstrui în jurul „bătrânilor supraviețuitori din anii ’40”. De asemenea, opoziția alesese să se coalizeze și să îl sprijine la prezidențiale pe „cel mai atipic dintre români - Ion Rațiu”. Vechea conducere a partidelor istorice era văzută ca fiind izolată și „lipsită de legături” cu membrii mai tineri ai partidelor, dar și cu „românii obișnuiți”. Existau însă puține alternative. Acești „supraviețuitori” erau singurii care aveau vreo experiență politică și reprezentau singura punte în timp către democrația interbelică.

De asemenea, opoziția era decuplată de lumea rurală, care părea să rămână în mare măsură „conservatoare”, predispusă la o „viață liniștită”, destul de „critică față de manifestanții radicali” și față de orice „reformatori”. Fuseseră condițiile ideale pentru ca Iliescu să mizeze pe autenticitatea sa de om al poporului și să se prezinte ca fiind un candidat „cu picioarele pe pământ”, a conchis ambasada britanică într-o telegramă trimisă acasă după alegerile din mai 1990. Cele mai importante categorii de alegători nu erau susținători ai terapiei de șoc anunțate de opoziție, preferând, în schimb, abordarea graduală a FSN. Din acest motiv, Iliescu a și putut să folosească protestele din Piața Universității în propriul avantaj - ceea ce a contat cel mai mult pentru majoritatea românilor a fost „iluzia păcii”, a scris ambasadorul.

În plus, cu toate că intelectualii din România împărtășeau „concepția franceză despre les intellectuelles ca o castă separată și un potențial bloc de putere”, ei erau divizați și prizonieri ai vechilor „obiceiuri ale disidenței”, a evaluat ambasada. Cea mai semnificativă forță era Grupul pentru Dialog Social (GDS), o entitate pentru care britanicii au arătat sprijin moral vizitând sediul său central după ce minerii l-au vandalizat. Principalul rol al GDS era acela că „supraviețuiește ca un forum de discuții (o sursă pentru disidența intelectuală) și că publică aproximativ 200.000 de exemplare ale unui săptămânal 22 care stimulează intelectual”, a scris Atkinson. Cu toate acestea, poziția GDS era într-o oarecare măsură similară cu cea a partidelor istorice, întrucât „influența sa [era] disipată prin lipsa de coeziune și prin limbajul ezoteric în care mulți dintre membrii săi vorbesc și scriu.”

Pe aceeași lungime de undă: războiul din Golf

Mineriada din iunie 1990 i-a făcut pe mulți din Occident să ajungă să considere guvernul de la București ca pe un actor necinstit, ca pe un paria în noua Europă postcomunistă. Cu toate acestea, uneori politica globală primează în fața considerentelor de politica locală, iar interesele reci depășesc preocupările morale. Soarta a surâs campaniei de lobby pregătite de Iliescu și de Roman. Oportunitatea de a scăpa de oprobriul internațional s-a ivit în august 1990, când Irakul a invadat Kuweit. Pentru a solidifica noua Pax-Americana și pentru a-i descuraja pe alții să urmeze exemplul lui Saddam Hussein, administrația de la Washington sub conducerea lui George H.W. Bush a decis că o astfel de agresiune „nu poate fi acceptată”. Washingtonul era hotărât să-și folosească noul statut de pe scena globală pentru a refuza Irakului beneficiile obținute prin constrângere militară.

Guvernul de la București a intuit o oportunitate de neratat. S-a aliniat ime­diat Europei de Vest și Statelor Unite pe chestiunea Irakului. Scopul său era acela de a modifica poziția occidentală față de România, dar și de a obține asistență financiară și politică vitală pentru a rămâne la putere. În sprijinul argumentelor lor, diplomații de la București au avansat un preț: trei miliarde de dolari - atât a pierdut România alăturându-se embargoului petrolier împotriva Irakului. Ulterior, acest aspect s-a dovedit crucial în a-i sensibiliza pe oficiali americani să ofere asistență internațională pentru România, deși argumentul pentru consum public rămânea altul: dacă 23 de milioane de oameni „erau înfometați sau șomeri”, asta „nu i-ar face mai buni democrați.”

Ceea ce a contat însă cel mai mult în Occident era sprijinul Bucureștiului în criza Golfului. Ambasadorul SUA la NATO i-a spus omologului său britanic că „românii au fost de acord să cosponsorizeze o rezoluție la numai o oră după ce au fost consultați”. La începutul lunii septembrie, generalul Stănculescu s-a oferit chiar să contribuie cu trupe românești. Câteva zile mai târziu, ministrul de externe Năstase a pledat în fața ambasadorilor CE pentru „normalizarea relațiilor României cu comunitatea și plasarea lor pe o bază naturală”. De asemenea, România ar putea juca un rol regional mai larg „în echilibrul balcanic”, a adăugat el. Și totuși, în ciuda faptului că „respectarea strictă a principiilor dreptului internațional” era singura poziție posibilă, economia fragilă a României se confrunta cu greutăți extraordinare pentru a sprijini sancțiunile împotriva Irakului, a reamintit Năstase diplomaților europeni.

Un prim progres a survenit la jumătatea lunii septembrie, când Comunitatea Europeană a decis să dea undă verde unui acord comercial și de cooperare cu România. Un astfel de aranjament fusese suspendat în iunie, pe fondul deciziei lui Iliescu de a recurge la „guvernarea prin intermediul mulțimilor pentru a strivi un protest democratic”. Dar lucrurile se schimbaseră și România părea să „se miște încet în direcția cea bună”. Birocrații Comunității nici nu au mai încercat să-și ascundă motivele. Pe lângă unele progrese interne, motivul principal al deciziei a fost „ajutorul” românesc dat în timpul președinției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și „solidaritatea” față de poziția occidentală din Golf, arată documentele care au însoțit decizia.

Un al doilea succes s-a înregistrat în noiembrie 1990, în timpul unei întâlniri între Năstase și secretarul de stat american James Baker la Paris. A fost o „întâlnire a minților” cu privire la criza Golfului, a împărtășit ministrul român diplomaților britanici. Românii au concluzionat că guvernul SUA urma să susțină agenda economică și politică a Bucureștiului, a scris Atkinson acasă. Se anunța o schimbare mai amplă în poziția SUA față de România, balanța de influență înclinându-se în favoarea moderaților, „mai degrabă porumbeii decât șoimii din Departamentul de Stat”, a concluzionat ambasadorul.

Până în decembrie 1990, poziția SUA față de România se atenuase în mod semnificativ. Oficialii de la Washington au remarcat că venise „timpul să modifice linia dură a evaluării României strict în conformitate cu criteriile americane”. În acest context, Washingtonul era gata să ia în considerare furnizarea de asistență financiară pentru a ajuta România să promoveze democrația și statul de drept și să încurajeze privatizarea. Administrația americană era chiar dispusă să considere perspectiva unei vizite la nivel înalt pentru premierul Roman.

Măsurile interne adoptate de regimul Iliescu fuseseră însă foarte modeste - motiv pentru care guvernul SUA a rămas circumspect în a-și schimba poziția publică. Dar acțiunile Bucureștiului în străinătate au avut un impact real asupra poziției Washingtonului. Din perspectiva guvernului american „România ieșea încet din izolare”, le-a transmis un oficial al Departamentului de Stat colegilor săi din NATO. Totodată, administrația americană părea să sugereze că, deși stabilitatea statu-quo-ului era imperfectă, era totuși preferabilă tulburărilor. Presiunea internațională ar fi putut determina căderea guvernului actual, ceea ce la rândul său ar crea pericolul unei „preluări militare”, a argumentat oficialul american. Prin urmare, Washingtonul nu dorea să „forțeze lucrurile”.

Londra rămâne sceptică

Deși se înregistraseră unele progrese, situația din România rămânea alarmantă, au concluzionat analiștii FCO în toamnă. Luptele de putere din interiorul coaliției lui Iliescu puteau „complica” relațiile bilaterale și deveni „o rețetă pentru instabilitate și indecizie”. Cu toate acestea, era discutabil dacă o schimbare a puterii de la București ar fi o evoluție pozitivă. Nu era clar cine ar înlocui Frontul Salvării Naționale, iar „o schimbare în vârf nu va fi neapărat mai democratică decât Iliescu și Roman”, au notat analiștii britanici. Deosebit de îngrijorătoare erau însă semnalele că structurile vechiului regim erau din nou active. „Securitatea, deși redenumită, a revenit în forță, reluându-și multe dintre vechile sale trucuri”, a scris britanicul. „Structurile de putere principale nu s-au schimbat prea mult de la revoluție”.

Totodată, Londra era mai puțin entuziastă față de generalul Stănculescu decât ambasada de la București și a recomandat prudență. Era o „figură intrigantă” care „își juca bine cărțile”, dar avea un „trecut tenebros” și „referințe democratice” șubrede. El părea să fie un „moderat”, dar era imposibil de judecat cum s-ar comporta dacă i-ar „înlocui pe Iliescu și Roman”. Astfel, FCO nu vedea necesitatea dezvoltării „unei relații mai intime”.

Guvernul era prea puternic și opoziția mult prea divizată, a concluzionat guvernul britanic - democrația era încă slabă în România. Diplomații din Marea Britanie voiau să păstreze legături cu Ion Rațiu, în principal din cauza „conexiunilor” sale în establishmentul britanic, dar nu doreau să fie percepuți ca susținători ai partidului său în România. De asemenea, contactele dintre ambasada Marii Britanii și liberali erau slabe. În ceea ce privește opoziția română, „cel mai bun pariu” părea în continuare să fie GDS, cu care ambasada dorea să cultive o gamă largă de contacte.

În acest context, diplomații britanici au considerat că acordarea de asistență trebuie să rămână condiționată și prudentă - atâta vreme cât România rămânea „în practică un partid-stat, cu elemente importante ale vechiului sistem încă intacte”.

O săptămână în România – atmosfera lui 1990

„Oamenii zâmbesc acum și vorbesc fără teamă, […], dar din punct de vedere material viața [în România] pare mai sumbră”, a scris John Birch, ambasadorul britanic la Budapesta. În noiembrie 1990, a făcut o călătorie de o săptămână prin România. Cunoștea destul de bine țara – făcuse parte din misiunea britanică de la București în primii ani ai regimului Ceaușescu, din 1965 până în 1968. Iar cunoștințele sale despre regiune erau profunde – din 1983 până în 1986 condusese Departamentul Est-European din FCO. În ciuda prăbușirii comunismului și a schimbărilor politice, situația pe care o găsise în România la doar un an de la Revoluție era destul de sumbră, a notat Birch.

„Cozile lungi și magazinele goale, centrele urbane distruse de planurile nebunești ale lui Ceaușescu, mediul rural poluat și pământul lăsat nelucrat nu erau surprinzătoare”, a notat diplomatul. Dar „deznădejdea” pe care a întâlnit-o în toată țara l-a surprins. „Euforia din 22 decembrie s-a evaporat și toată lumea se plânge de un gol moral și de o criză în societate.” Apăruse un conflict între generații. În jur se răspândea un complex de vinovăție. Pe de o parte, părinții fuseseră o rotiță tăcută în mecanismul vechiului regim. Pe de altă parte, copiii se revoltau împotriva acceptării tacite a părinților lor, manifestând o „rușine asemănătoare cu cea care i-a făcut pe studenți și pe cei ca Doina Cornea să-l răstoarne pe Ceaușescu”.

Întâlnirea de la Cluj cu Doina Cornea, emblema disidenței românești, l-a făcut pe Birch să realizeze că plus ca change plus c’est la même chose, din moment ce „cei care o persecutaseră, ofițerii care ordonaseră soldaților să tragă și cei care conduseseră tirania lui Ceaușescu nu fuseseră puși sub acuzare.” Dimpotrivă, „noile numiri proveneau din rândul vechiului regim”, a observat ambasadorul britanic.

El a anticipat, de asemenea, o realitate care mai târziu avea să devină o constantă a regimului Iliescu – instrumentalizarea fricilor sociale și culturale, mobilizarea forțelor întunecate ale naționalismului și inflamarea treptată a tensiunilor etnice pentru câștiguri politice. Reprezentanții Ministerului Afacerilor Externe din România erau convinși că „Ungaria voia să reocupe Transilvania” și părea imposibil să argumentezi contrariul. Birch credea că un astfel de discurs era extrem de convenabil pentru un guvern aflat în căutare de inamici și a unui stindard naționalist.

În egală măsură, liderii minorității maghiare din România „vedeau un pericol real de fascism”. Revendicările lor de la sfârșitul anului 1990 rămân familiare chiar și 30 de ani mai târziu - educație în limba maternă, universitate separată ca asigurare împotriva „erodării identității și culturii maghiare.” Pentru maghiari, obiectivul era să se simtă „acasă în ținuturile lor ancestrale”. Pe de altă parte, românii vedeau totul prin prisma pericolului inerent care duce la „două culturi și o societate mai divizată”, a observat oficialul britanic în timpul călătoriilor sale.

România, la sfârșitul anilor 1990, părea o țară care suferea de PTSD (post-traumatic stress disorder). Era desfigurată de dictatura comunistă. Corupția, lipsurile și intoleranța erau dominante. Era „o țară industrializată, delapidată, care funcționa la nivel de subzistență”. Dar nu totul era întunecat. Încă mai erau licăriri de speranță. „Teama a dispărut și există oameni precum Grupul pentru Dialog Social care apără decența, liberalismul și democrația”, a concluzionat Birch. //