Ce ne trebuie nouă reforme?

În România, cei care îşi doresc reformele adevărate sunt o minoritate. Dar ce înseamnă, mai exact, „reforme adevărate”?

Madalin Hodor 12.10.2021

De același autor

Păi, acele reforme care să rezolve decalajul istoric faţă de Occident, decalaj moştenit de ţara noastră din timpuri care preced cu mult regimul comunist, folosit tot mai des în ultima perioadă în mod greşit ca sistem de referinţă. Simplist spus, poate, dar simt cumva nevoia de a diferenţia dorinţa legitimă a generaţiilor succesive de a trăi în lumea civilizată aici la noi şi nu în vizită, faţă de obişnuinţa de a simula şi mima reformele. Minoritate, dar această minoritate, mai greu de dus astăzi cu preşul după 31 de ani de eşecuri, este mai greu de mulţumit cu aparenţe. Ea vrea reforme. Reale. Şi le vrea ieri, nu mâine sau poimâine. De fapt, minoritatea asta şi-a asumat de ceva vreme şi rolul activ de a le face.

Am mai afirmat şi cu alte ocazii că revoluţia din decembrie 1989 a fost actul unei minorităţi. Aceasta nu numai din perspectiva participării efective la ieşirea în stradă din primele zile de la Timişoara sau de la Bucureşti în după-amiaza şi apoi seara de 21 decembrie. Faptul că din marea masă a nemulţumiţilor doar câteva sute sau mii şi-au asumat acţiunea şi au avut curajul să stea în faţa tancurilor şi mitralierelor regimului nu mai este de mult ceva ce trebuie demonstrat. Nu vreau să evoc aici decât un singur document, un raport al Securităţii Iaşi din 18 decembrie 1989, care privea „starea de spirit a populaţiei”. Într-un autobuz de navetişti se comentau evenimentele de la Timişoara. În marea lor majoritate, aceste comentarii erau apreciative la adresa intervenţiei Armatei şi Securităţii împotriva „cozilor de topor şi a iredentiştilor maghiari”.

Dincolo de aceste realităţi mai puţin plăcute a fost vorba şi de o diferenţă majoră de viziune, în măsura în care putem vorbi despre aşa ceva. Această minoritate care începuse revoluţia era animată de ideea unei schimbări radicale. A acelor reforme radicale despre care vorbeam. Deşi nu s-a conturat cu precizie un program foarte clar de la început, pe parcurs, curentul a prins şi a devenit o ţintă politică veritabilă. Ce dorea minoritatea din decembrie 1989? Aş putea spune mai simplu ce anume nu dorea. Nu dorea o continuitate a regimului într-o formă ameliorată şi cu mici retuşuri de faţadă. Nu dorea doar înlocuirea lui Ceauşescu cu un lider „mai luminat”, ci înlocuirea întregului sistem. Nu dorea reforme simulate. Ştim cu toţii ce a urmat.

Nu a durat mult până când principalii reprezentanţi ai minorităţii au realizat că lucrurile nu se vor desfăşura aşa cum credeau. Reformele nu se vor face imediat, iar până la democraţia occidentală pe care se puteau ele construi mai era cale lungă. De fapt, se prea putea să nu se ajungă acolo niciodată. Probabil cea mai corectă sinteză a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 este că atunci românii şi-au câştigat libertatea, dar România nu a devenit o democraţie. Pentru asta mai aveau de luptat şi nu au ezitat să o facă din nou. Dar era prea târziu deja, căci sistemul se repliase, iar majoritatea românilor îl susţineau.

Perioada de început a lui 1990 a reprezentat o încercare disperată de a întoarce cursul luat de România, încercare înăbuşită de rezultatul tranşant al alegerilor din mai şi definitiv îngropată sub răngile şi bâtele minerilor. Mineriada din iunie 1990 a însemnat, de fapt, înfrângerea definitivă a minorităţii din decembrie 1989. Foarte mulţi au tras concluziile potrivite şi au îngroşat rândurile celor plecaţi în perioada comunistă şi care văzând ce s-a ales de revoluţie au preferat să nu cedeze entuziasmului şi să se întoarcă. Se spune că atunci a apărut ruptura definitivă în societate, ruptura între susţinătorii şi opozanţii regimului Iliescu şi ai partidului său. Ruptură care a rămas până în zilele noastre.

Văduvită de o parte a susţinătorilor obiectivelor ei, minoritatea reformistă a continuat să parieze pe diverse partide politice sau politicieni care păreau sau promiteau că vor promova reformele. S-a produs însă treptat şi un fenomen de izolare şi radicalizare, născute firesc din eşec şi frustrare, vizibil îndeosebi la exponenţii intelectualităţii. Cumva mesajele transmise de această „elită” au adâncit clivajul, mergând pe ideea că marea masă, acea majoritate amorfă, nici nu merită reformele, fiind mult prea incultă, înapoiată şi indiferentă. În paralel s-a născut ideea extrem de comodă şi automăgulitoare a unei elite glorios sortite susţinerii unei cauze frumoase şi romantice, dar fără sorţi de izbândă.

Paradoxal, nu ne aflăm astăzi, în plină criză politică, medicală şi, deja destul de previzibil, economică, într-o situaţie mai bună din punctul de vedere al implementării acelor reforme. Minoritatea a continuat să le susţină, a continuat să fie activă, a continuat să le forţeze, le-a transmis sub formă de ştafetă şi generaţiilor tinere. Rezistenţa, fie că vine de la clasa politică veche, de la odiosul sistem sau de la aceeaşi majoritate care nu îşi doreşte nici astăzi să se despartă de comoditatea unei boli lungi, s-a diversificat şi ea.

Dacă ne gândim că timp de 31 de ani acea minoritate a rămas tot minoritate, că victoriile ei de etapă au fost doar nişte episoade de sprint terminate înainte de finish, că „eroii” susţinuţi au timpul de expirare mult mai rapid, nu cred că avem prea multe motive de optimism. Până la urmă, cine are nevoie de reformele alea? Merge şi aşa până când nu o să mai meargă.//

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22