Domn’ Profesor și umanismul pragmatic în formă continuată

Nicolae Ceauşescu, autorul lor, a pus în aplicare definiţia sa privind „umanismul” (concept de bază al marxismului, al cărui unic reprezentant se credea la acea oră) în chiar aceeaşi zi. Istoria a reţinut episodul sub numele de „represiunea de la Timişoara din 17 decembrie 1989”. Cu toate că Nicolae Ceauşescu a avut ocazia timp de câteva zile să îmbunătăţească şi să rafineze aplicarea conceptului, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor l-a împiedicat să iniţieze o nouă serie de „Opere Alese” pe această temă. Ceea ce nu a însemnat că preocuparea pentru „umanism” a fost abandonată de unii dintre beneficiarii lui direcţi.

Despre Dan Voiculescu s-au spus şi scris multe în ultimii 30 de ani. Se puteau scrie şi spune multe şi înainte de 1990, dar atunci, în ipoteza că ar fi ştiut cineva cine era şi cu ce se ocupa, nu ar fi fost voie. O chestiune, probabil singura, pe care sunt convins că o regretă. Asta pentru că cel căruia astăzi unii dintre linguşitorii aflaţi pe statele lui de plată îi spun „Domn` Profesor” a fost unul dintre beneficiarii acelui tip de „umanism”. Cel care presupunea existenţa unei mase de sclavi obedienţi, care munceau în frig şi în foame pentru a asigura bunăstare unei pături subţiri de securişti, activişti de partid şi rubedeniilor lor. Ironia este că până şi „redefinirea conceptuală” a lui Nicolae Ceauşescu din decembrie 1989 a fost tot în avantajul celor puţini asemenea „Domnului Profesor”. Pentru ei, căderea lui Ceauşescu nu a însemnat altceva decât eliberarea de ultimele constrângeri de care se mai temeau în năzuinţa lor de a acapara mai mulţi bani şi mai multă putere. Un nou „umanism” s-a născut pe ruinele celui vechi. Şi foarte important de precizat, banii obţinuţi cu cel vechi au fost importanţi. Esenţiali chiar.

Trebuie că pentru Dan Voiculescu vanitatea a fost mult mai importantă decât înţelepciunea. Motiv pentru care, spre deosebire de mulţi asemenea lui care au pus mâna şi au manevrat milioanele de dolari rămase din munca celor 23 de milioane de români, el nu s-a mulţumit cu rol discret şi nici nu a preferat să tragă sforile din culise. El a vrut să fie pe scenă şi să ştie toată suflarea românească cine este el.

Profitând de cele aproximativ 300 de milioane de dolari (cifra reală nu a fost niciodată cunoscută) rămaşi de pe urma celebrului testament lăsat de proprietarul „Crescent” (bineînţeles că totul a fost explicat, cum altfel, într-o carte), Dan Voiculescu a profitat pentru a-şi clădi un adevărat „Imperiu al Răului”. Pentru că nu există o altă descriere a ceea ce a reuşit să facă în România în cei 31 de ani. Asemenea unui Sauron al cărui ochi nu doarme niciodată, cocoţat în vârful turnului construit cu banii Securității, Dan Voiculescu şi-a răspândit „învăţătura”, a corupt, a manipulat, a şantajat, a ameninţat, a distrus cariere şi oameni. Totul, pentru inelul suprem al puterii. Pentru că în esenţă Dan Voiculescu a vrut să arate cine este el. Cel mai puternic. Omul care răstoarnă guverne, pune miniştri şi alege preşedinţi.

Până la urmă, a reuşit să creeze USL, nu? Este omul care a pus PSD şi PNL la un loc şi le-a mânat în cruciada împotriva lui Băsescu. Astăzi ştim că regimul Băsescu nu a fost ceea ce pretindea a fi atunci, dar rămâne valabil motivul pentru care majoritatea românilor l-au susţinut atunci: alternativa era un dezastru. Alternativa era abandonarea României în mâinile găştii conduse de „Domn Profesor”. Alternativa era Ucraina.

S-a întâmplat că planurile lui Dan Voiculescu au fost pe contrasensul istoriei şi e bine că a fost aşa. Nu avea cum să înţeleagă asta. S-a simţit nedreptăţit. O viaţă întreagă de construcţie „umanistă” s-a terminat fără încununarea apoteotică de la final. Fără laurii victoriei, fără odele de care s-ar fi bucurat, fără ca sfaturile sale să fie sorbite de milioane de oameni. Mulţi ar fi renunţat după trei ani de închisoare şi după o condamnare pe motive de furt dovedit. Nu şi „Domn Profesor”.

Nu ştiu cât anume din recentul „tratat” despre „umanismul pragmatic” este copiat din precedentele 8 (opt) lucrări scrise în trei ani de puşcărie. Apropo de ele, nu pare a şti nimeni ce anume conţin şi care este calitatea lor ştiinţifică, din moment ce singura utilitate a fost să îl scutească pe autor de efectuarea a peste 300 (cifra fatidică) de zile din pedeapsă. Puţin probabil să ştie cineva ce anume conţine şi această ultimă „operă aleasă”, girată de șeful BNR și al Secției de Științe Economice de la Academia Română, Mugur Isărescu, al cărui proces de turnător la Securitate este în curs (ambii au contestat la CCR același paragraf de lege: definiția colaboratorului- iată cum marile spirite se întâlnesc și în sfere mai terestre), dar cu siguranţă că nu va mai vorbi nimeni niciodată despre ea după ce scandalul din jurul publicării ei se va stinge. Poate, ar fi de amintit că tot pentru o „afacere” cu Academia (mai precis, cu terenurile ei) a intrat „Domn Profesor” la închisoare.

Poate că istoria, care l-a „nedreptăţit” atât de mult pe Dan Voiculescu, vrea să îi transmită ceva. Poate, trebuie să se mulţumească cu roadele muncii sale intelectuale şi cu un eventual loc prestigios în rândul academicienilor. Ar fi un act de umanism, nu? Pragmatic chiar. //