Urma și urmarea

 Ideea de a consemna aceste reflecții mă locuiește de multă vreme. Apare menționată spontan, într-o carte din 2022, când îmi propuneam, de bună-credință, să revin asupră-i. Astăzi, când încerc să fac acest lucru, realizez câte măsuri de precauție suplimentare tind să iau, pentru a nu intra pe căi bătătorite de alții și sintetizate imbatabil de inteligența artificială. În doar câteva căutări pe internet, prin care să mă asigur (măcar) că variantele mele de titlu nu sunt deja folosite, m-am trezit în fața unui desfășurător instantaneu al principalelor aspecte pe care le-aș fi abordat eu însămi, conform propriei deliberări. Cum orice search din categoria „filosofia urmei” începea cu un temeinic rezumat AI al chestiunii, primul reflex a fost să închid efectiv ochii, să mă fac că nu îl văd, să trec grabnic mai departe, de teamă că demersul meu, oricât de onest, ar putea să nu se mai justifice... Pe loc, am resimțit un soi de paralizie inspirațională, un blocaj psihologic în fața atâtor gândiri paralele care bifaseră, înaintea mea, majoritatea titlurilor spre care năzuiam și, probabil, o bună parte din conținutul pe care îl aveam în vedere. Ce să fac? – m-am întrebat atunci. Și mi-am răspuns: Fie aleg banala sintagmă La urma urmei, suficient de bogată semantic și a cărei originalitate nu ar avea de ce să fie chestionată, fie mă hazardez către o alta, metaforică, pe care, eu, cel puțin, nu am găsit-o ca atare și care ilustrează mulțumitor punctul de vedere propus: Urma și urmarea. Dinamica creativă evocată aici nu este nici ea singulară și va deveni, cred, tot mai frecvent mărturisită de către diverși autori. Căci umbra AI ne suflă în ceafă, căpușându-ne deopotrivă elanul creator și încrederea personală. Pentru a merge înainte, va fi necesar mai mult ca oricând curajul de a fi, cu orice preț, noi înșine. Calea cea mai sigură de a ne face auzită vocea, fie și în ecou cu altele...

 Prezentul continuu, starea de prezență recomandată în orice spiritualitate, nu presupune în niciun caz indiferența față de urma lăsată sau de consecințele ei. Așa cum nu va ignora metamorfozele acesteia. Cu cât conștiința momentului trăit este mai puternică, ea va presimți viitorul, ca prezent. Viitorul prezent. Literal – urma rămâne în urmă, dar ne acompaniază, prin... urmarea ei. Adică prin ceea ce a declanșat, dincolo de stadiul punctual. În această cheie se construiește eșafodajul de sens al unei vieți. Doar ignorarea amprentei, neglijența față de ceea ce a trecut, eroarea de a crede că ceea ce „s-a petrecut” a și dispărut cu desăvârșire, în neant, împiedică accesul la peisajul complet al celor trăite. Pe principiul ochelarilor de cal. Un exemplu recent mă ajută să trec de la teorie la realitate, în mod firesc. El este oferit de un mare sportiv, confruntat cu o dură înfrângere, într-o competiție de prestigiu. După semifinala turneului de la Wimbledon 2026, când Jannik Sinner îl bătea măr pe Novak Djokovici, în doar trei seturi, Marele Sârb făcea o declarație care demonstrează că filosofia urmei își găsește locul în orice context. Preocupat pesemne tocmai de urmarea etică a episodului agonistic, el spunea, imparabil: „A fost o adevărată bătaie zdravănă, ca pe vremuri. Nu am avut prea multe de făcut. Eram practic la jumătate de pas în urmă, la fiecare lovitură. El a fost cu un nivel sau chiar două peste mine. Nu am fost suficient de rapid, de reactiv și de echilibrat, pentru a putea juca împotriva lui (...) Sunt în același timp binecuvântat și blestemat, pentru că m-am obișnuit cu cele mai înalte standarde și cele mai mari performanțe. (...) Dar voi continua să mă bucur de această viață și de provocarea de a îi înfrunta pe cei mai buni”. Putem fi convinși că această „coda”, inserată de Djokovici în formidabila sa partitură publică, prelungită peste două decenii, a vizat și efectul asupra propriilor copii, care să prindă astfel din zbor un mesaj educativ, la firul ierbii. Ca un voleu de prima mână. 

Ipostazierea urmelor poate lua zeci de forme, în bogata cazuistică a existențelor omenești. Văzute și nevăzute, luminoase și tenebroase, stimulante sau descurajante. Grandioase sau umile. Frumoase sau hâde. Imposibil de epuizat în câteva rânduri, panoplia amprentelor ne descrie amănunțit, fiindcă în orice moment lăsăm, undeva, cumva, câte o urmă. Nu există multe excepții de la această regulă, menită să ne cultive memoria și atenția, chiar atunci când sau chiar dacă am fi tentați să le ignorăm. Iată o serie de bun-simț: cum părăsim o cameră de hotel, masa unui restaurant unde ne-am desfătat, pajiștea pe care am întins un agreabil picnic sau oricare alt spațiu de folosință „comună”? Lăsăm totul vraiște (pentru că vine oricum angajatul plătit să curețe) sau încercăm, cât de cât, să pregătim locul „absenței noastre”, așa cum ne-ar conveni să o facă înaintea noastră și alții? Evident, atunci când disprețul guvernează o asemenea alegere, urmarea va fi pe măsură de jalnică. Dar ce ne facem dacă, în locul unei camere de hotel sau al unui lift vandalizat în care suntem nevoiți să urcăm, s-ar afla, să zicem, sufletul cuiva? Căci acolo, urma se transformă în amintire, iar aceasta nu încremenește, ci se perpetuează, pe o traiectorie imprevizibilă și alambicată. Dacă urma este momentană sau chiar întâmplătoare (precum o zgârietură sau un geam spart, o simplă vorbă sau o privire), urmarea ei nu va fi nicicând statică, ci va „lucra” în continuare, sub forme neașteptate, în funcție de orizontul de referință al fiecăruia: constructiv, distructiv, sceptic, încrezător, senin sau sumbru, rațional sau imaginar. De aceea, urmarea urmelor pe care le lăsăm se cere, pe cât posibil, intuită, dacă nu anticipată.

 Sunt situații când urmarea devine copleșitoare. Criminalul încearcă disperat să șteargă orice amprentă materială, nu doar pentru a nu fi prins, ci și pentru a nu fi nevoit să se vadă în oglinda concretă a faptei sale. Dacă, detectivistic, dinamica unei crime este cel mai adesea reconstituită, iar vinovatul, condamnat, urma răufăcătoare nu rămâne fixată în trecut, ea propagând o mișcare de durată, în conștiința celui vinovat. Dincolo de cazul extrem, metaforic menționat aici, amplificarea în conștiință a unui pas greșit, oricât de chinuitoare ar fi, nu duce neapărat într-o fundătură. Chiar dacă urma nu dispare propriu-zis, ea se poate transforma în ceva nou. Aici revine în minte un episod emblematic, datând din 13 mai 1981, când Papa Ioan Paul al II-lea era ținta unei tentative de asasinat, chiar în piața San Pietro. Doar câteva secunde au fost atunci de ajuns pentru ca glonțul lui Ali Agça să străpungă abdomenul pontifului, iar urma să se instaleze: indelebilă. Ca dovadă că o evocăm cu aceeași cutremurare, după 45 de ani! Scăpat în mod miraculos cu viață, Papa se roagă încă din prima clipă pentru atentatorul său, iar în 23 decembrie 1983 îl vizitează în celula din penitenciarul Rebibbia, unde îi primește mărturisirea de căință și îi acordă îmbrățișarea iertării. Din acel moment, musulmanul Ali Ağca a devenit un adept convins al viitorului Sfânt Ioan Paul al II-lea, la al cărui mormânt mergea, de altfel, să se închine, într-un pelerinaj personal, în 2014, și pe care îl venerează și astăzi. Iertarea nu anulează greșeala și nici nu o dă definitiv uitării, dar o vindecă – punând-o sub semnul speranței și al împăcării. 

 A trece prin viață „ca gâsca prin apă” nu este imposibil, dar e păcat. La o adică, se poate „lopăta” nonșalant prin oceanul clipelor, fetișizând actualitatea pasageră. Adică neluându-i în seamă nici implicațiile, nici originile, de parcă ar atârna în gol. Dar a nu lăsa o amprentă, de un fel sau altul, rămâne un abandon vinovat. Pilda smochinului neroditor, din Evanghelie, țintește intransigent această postură delăsătoare a ființei umane, create pentru... a zămisli, dar rătăcită de la calea binecuvântată, din pricina neascultării și a neiubirii. Duhovnicește vorbind, în termenii inconfundabili ai Sfântului Efrem Sirul, urmă s-ar citi: roadă. În Rugăciunea a cincea către Maica Domnului, auzim: „Mă rog să mi se dea mie vreme de pocăință, să nu mă taie pe mine fără de roadă secera morții, și focului, ca un fără de roadă, să fiu dat. Făclia cea stinsă a sufletului meu aprinde-o și negura scârbelor mele risipește-o, și ceața poftelor mele celor pătimașe gonește-o cu solirea ta...” (Rugăciunile Postului Mare, Egumenița, 2025). Chemarea de a zămisli nu contrazice smerenia acestui angajament, chiar anonimatul îndeplinirii lui. Pelerinajul pământesc al oricui poate fi privit ca un „testament în șantier”. O viitoare poveste, care se va construi în jurul „vestigiilor” croite de pe acum și recuperate cine știe când și cum de către moștenitorii noștri, curioși și dornici să ne înțeleagă prezentul, așa cum... va fi fost. Istoria se face, la urma urmei, din oameni și amprente. //