De același autor
Într-un dosar cu miză mare – echivalentul prejudiciului estimat de procurori la 60 de milioane de euro –, tertipurile judiciare curente păreau să nu mai poată garanta succesul şi libertatea. Maratonul judiciar la care s-a înhămat Dan Voiculescu dezvăluie o rafinare a metodelor prin care un om politic poate ţine în şah, ani şi ani, justiţia.
La scurtă vreme după privatizarea, în 2003, a Institutului de Cercetări Alimentare, pentru artizanul ei, Dan Voiculescu, a început fuga de justiţie. Maratonul judiciar la care s-a înhămat dezvăluie o rafinare a metodelor prin care un om politic poate ţine în şah, ani şi ani, justiţia. Şi pare să fi fost pornit după conturarea unei strategii bine gândite. Un melanj de tehnici care a inclus:
1. Intrarea în alianţe politice prefigurate ca şi câştigătoare. La alegerile din 2004, PUR – cum se numea pe atunci partidul lui Dan Voiculescu – a intrat în Uniunea Naţională PSD+PUR. La scurt timp, însă, a renunţat şi a trecut de partea Alianţei D.A., cu care a intrat la guvernare. S-a retras şi de acolo, la finalul lui 2006. În 2008, care previziona un mariaj guvernamental PDL-PSD, a intrat în alianţă cu social-democraţii, până în 2011, când a încheiat Alianţa de Centru-Dreapta, alături de PNL. Apoi, împreună cu PSD, au format USL.
2. Punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul Intact. Despre ex-senatorul Dan Voiculescu, fondatorul PC şi al Trustului Intact, se poate spune că este omul de care liderii USL au depins pentru a ajunge, în 2012, la putere. Au beneficiat de intensă expunere mediatică pozitivă şi au fructificat electoral roadele agresivelor campanii mediatice negative îndreptate împotriva adversarilor politici. În opoziţie, USL criticase guvernul din studiouri de televiziune, lansându-se în dezbateri conflictuale, în loc să recurgă la dezbateri argumentate, în parlament. Acestea nu au contribuit la eficienţa actului de guvernare, dar au dus la escaladarea cotei de popularitate a USL. Ajunsă la putere, a dat copy-paste pe aceeaşi strategie de PR politic. Deşi logoreea live nu este echivalentul eficienţei actului de guvernare, USL a obţinut, în schimb, ceea ce a interesat-o mai mult decât actul de guvernare: menţinerea cotei de popularitate. Logic, pragmatic, era ca şi beneficiarii spaţiilor de emisie să ofere ceva în schimb, nu? Sau măcar să promită.
3. Joaca de-a şi cu parlamentul, doar pentru a plimba dosarul între instanţe şi a trage de timp. Prima dată, d-l Voiculescu a părăsit parlamentul în septembrie 2007, după ruptura Alianţei D.A. Atunci a invocat lipsa de susţinere a proiectelor PC. I-a trecut supărarea în 2008, când s-a înscris şi a câştigat un nou mandat. În iunie 2012, însă, a demisionat din nou. Pe motiv de respingere a unui proiect privind dublarea sancţiunilor pentru evaziune fiscală. Imposibil de crezut. Ar fi avut posibilitatea să-şi mai dea demisia din motive similare. Din 37 de iniţiative legislative pe care le-a avut în mandatul încheiat prematur, mai mult de 20 fuseseră respinse. În iunie 2012, însă, dosarul de corupţie se apropiase de final, la ÎCCJ, o instanţă ce se dovedise necontrolabilă şi ameninţătoare, odată cu condamnarea lui Adrian Năstase. Cum competenţa ÎCCJ fusese atrasă de calitatea de senator, demisia lui din parlament a determinat mutarea procesului la Tribunalul Bucureşti. Atrăgând astfel după sine posibilitatea prelungirii termenului de finalizare a dosarului. Tentaţia de a fi, oficial, în rândurile din faţă ale politicii a fost mare. După instalarea la putere a Guvernului USL, s-a înscris din nou în cursa pentru parlamentare. În decembrie 2012 a ajuns senator. Numai că, după alegeri, Dosarul ICA s-a întors pe teren minat, la ÎCCJ. Pentru că problemele nu dădeau semne că se vor rezolva, cum probabil şi-a făcut calculele sau, poate, după cum i se promisese, d-l Voiculescu nu s-a prezentat să depună jurământul, fiind doar senator de facto, nu şi de jure. După scandal şi presiuni mediatice, în ianuarie a demisionat. A treia oară. Motivând că vrea să se pună la dispoziţia anchetatorilor. Era, oricum, obligat să o facă... Diferenţa era dată de instanţa în faţa căreia urma să răspundă. A reuşit, însă, să evite Curtea Supremă.
4. Campaniile mediatice sinonime cu linşajul prin presă – gândite în interiorul trustului de presă transferat pe numele fiicei sale –, îndreptate, în mare parte, împotriva unor judecători ai ÎCCJ şi membri ai CSM. De altfel, după parlamentarele din decembrie 2012, OSCE declara că o parte a presei ţinteşte, fără drept, deasupra poziţiei de a patra putere în stat: „Un exemplu clar de manipulare politică a presei este Trustul Intact“.
Deşi au trecut 8 ani de la începutul procesului, mai e până la final. Dan Voiculescu nu a pierdut încă bătălia cu justiţia. Chiar dacă s-a judecat ultimul termen, la Tribunalul Bucureşti. Chiar dacă procurorul DNA a cerut condamnarea la închisoare cu executare. Pronunţarea sentinţei a fost amânată. Ciudat de mult. În plus, mai există două căi de atac, la Curtea de Apel Bucureşti şi la ÎCCJ. Deci, nu este exclus să se ajungă la prescripţia faptelor şi, aşa, la atingerea ţelului. După toate probabilităţile, acest maraton judiciar, care a costat şi bani, şi timp, a meritat. Procurorii vorbesc despre un prejudiciu estimat la 60 de milioane de euro. Iar procentul electoral la care se menţine PC duce spre ideea că nu politica în sine pare să fi fost ţelul d-lui Voiculescu în ultimii zece ani, cel puţin. //
