Dictatura samavolnicilor

Cu “verdictul de nevinovăţie” dat marţi de Camera Deputaţilor în cazul lui Daniel Chiţoiu – care a respins astfel cererea D.N.A. privind începerea urmăririi penale împotriva lui, în dosarul „Carpatica”, pentru abuz în serviciu şi constituirea unui grup infracţional organizat – am fost readuşi, ca spectatori, în faţa abuzului de imunitate. Vechea şi nerezolvabila problemă ridicată de parlamentarii care refuză să accepte limitele constituţionale ale Legislativului, care vor să-şi subordoneze Justiţia, încălcând principiul echilibrului şi separaţiei puterilor în stat, care se vor mai presus de restul cetăţenilor când vine vorba despre răspundere penală. Şi nu nu numai că se vor, dar se şi pun nestingheriţi deasupra legii.

Pentru Daniel Chiţoiu (şi pentru deputatul Victor Ponta, aş spune – dat fiind că nu e sigur dacă zidul de protecţie ridicat de deputaţi între Daniel Chiţoiu şi Justiţie nu era cu dedicaţie şi pentru premierul Victor Ponta, semnatar, la rândul său, al Ordonanţei A.S.F., act despre care procurorii D.N.A. spun că a stat la baza constituirii unui grup infracţional organizat), pentru cei 248 de deputaţi care au votat împotriva începerii urmăririi penale, pentru cei care au procedat similar în situaţia lui Adrian Năstase, a lui Miron Mitrea, Vlad Cosma, Varujan Vosganian, Borbely Laszlo, Ovidiu Silaghi, Victor Paul Dobre, Ion Stan şi alţii, principiul independenţei Justiţiei nu este nici nenegociabil, nici sacrosanct. De altfel, majoritatea covârşitoare a parlamentarilor români gândesc aşa. De ani de zile, s-au obişnuit să se facă luntre şi punte pentru a-şi salva colegii intraţi la ananghie penală. Un gest făcut în virtutea unei fraternizări la care se recurge pragmatic, prevăzător.

Altfel, nu-mi explic de ce continuă să sfideze, în grup şi în formă continuată, Constituţia. Care, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, spune clar: “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.” Deci, în Constituţie nu se spune niciunde că Parlamentul, printr-una din Camerele sale, este cel care judecă. Nu se spune că Parlamentul are răspunderea începerii urmăririi penale. Nu se spune că Parlamentul trebuie să ancheteze el însuşi o faptă aflată în atenţia procurorilor. Din acest text de lege rezultă că imunitatea priveşte opiniile exprimate de la tribuna Parlamentului, de exemplu, nu posibile acţiuni penale comise de un parlamentar.

Cu toate acestea, însă, majoritatea îşi permit să ignore Legea fundamentală şi să abuzeze de imunitate. Pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu îi poate sancţiona. Nici măcar electoratul, pentru că se ascund sub votul secret. Iar prin regulamentele de funcţionare ale celor două Camere, s-au pus practic deasupra Constituţiei. “Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului”, au decis la aliniatul 1 al art. 172 din Regulamentul Senatului. Nu amintesc, însă niciun fel de condiţii în care un parlamentar se bucură de imunitate. Nici situaţiile în care îşi poate pierde această protecţie în faţa Justiţiei. Şi deputaţii şi-au luat măsuri pentru a face faţă cu brio Justiţiei. Din primul articol al Secţiunii “Imunitate parlamentară”, din Statutul deputatului, rezultă clar că şi ei mototolesc Constituţia: “Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării”. Şi, ca şi când nu era suficient, îşi subliniază dreptul de a ignora prevederile constituţionale, de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. În baza aliniatului 3 din articolul 193, cei din Comisia Juridică şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu “motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi, abia apoi aprobă, sau nu, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare. Aşa arată, în viziunea majorităţii parlamentarilor noştri, egalitatea şi separaţia puterilor în stat.

Pe lângă această nouă dovadă că vocile Puterii (prea puţin ale poporului) nu sunt, de facto, aliaţi în lupta împotriva marii corupţii, ni s-a adus, tot dinspre Putere, şi încă o dovadă că independenţa Justiţiei deranjează. După declaraţia de acum câteva zile a purtătorului de cuvânt al Guvernului, Mirel Palada, care acuza D.N.A. de poliţie politică, la începutul acestei săptămâni – la doar câteva zile de la intrarea la guvernare a U.D.M.R. – Frunda Gyorgy, consilierul onorific al d-lui Ponta, cel care, în 2011, vorbea despre „republica-puşcărie a lui Ma­covei”, mârâia deja la Justiţie. Acuzând-o de „dictatură asupra statului de drept”: „Nu este normal ca România să aibă cei mai mulţi oameni politici condamnaţi, cei mai mulţi judecători şi procurori în închisori.” Premierul nu s-a delimitat oficial de niciuna dintre cele două declaraţii. Adică, în viziunea lor, a samavolnicilor, normal e să fure cât pot, să clădească sisteme corupte după tipar Voicu, să-şi adune averi după model Tamara şi, evident, să fie intangibili. Faptul că nivelul de corupţie stârneşte deja îngrijorări la nivel de strategii de securitate chiar nu contează pentru ei.