Pledoarie pentru o presă curată. Libertatea de exprimare nu este sinonimă cu linşajul mediatic

Îndârjirea cu care mare parte a presei, secondată de politicienii cu interese directe sau indirecte pe acest palier, a refuzat să-şi recunoască şi să-şi remedieze problemele, ani în şir, o aduce în postura de a fi ea însăşi vulnerabilă. Azi, la nivel de credibilitate. Mâine, s-ar putea, şi la nivel de funcţionalitate.

Dacă acum trei ani CSAT avertiza că unele derapaje din presă reprezentau o vul­ne­ra­bilitate, adică era o chestiune strict in­ter­nă, şi le includea în Strategia Naţională de Apărare (SNAp), iată că problema, lă­sată de izbelişte, a escaladat spre risc, atră­gând atenţia instituţiilor europene. Din 2010 avem constant dovezi de linşaj me­diatic. De atunci, presa tace. Asociaţiile pro­fesionale tac. SNAp 2010 este blocată în par­lament. Instituţii-pilon ale statului de drept sunt decredibilizate şi vul­ne­ra­bi­li­zate. În tot acest timp, gestionarii şi be­neficiarii linşajelor mediatice au punc­tat.

Pericolul nu ar fi venit odată cu votarea SNAp 2010. Un pericol se întrevede acum. Când, din exterior, se confirmă în­gri­jo­rările fostului CSAT. Şi ni se atrage atenţia că „jocul“ a mers prea departe, punând în pericol instituţii ale statului de drept.

Deturnarea rolului presei

O parte a presei şi-a făcut, de câţiva ani buni, un modus operandi din fapte imo­rale şi, nu o dată, tangenţiale cu penalul: şantaj la şeful unei instituţii a statului, pentru a obţine informaţii cu care să fie şantajaţi alţi oficiali guvernamentali, şan­taj pentru obţinere de publicitate, şantaj pentru a determina conducerea unei regii a statului să cedeze acţiuni unui magnat de presă, şantaj la oameni politici pentru a nu fi divulgate informaţii care le-ar pu­tea periclita cariera, şantaj realizat de jurnalişti pentru ca patronatul să câştige licitaţii pentru resurse strategice, presiuni mediatice făcute asupra unor firme pentru a le „convinge“ să-şi facă publicitate, cam­panii de presă la comandă, presiuni exer­citate asupra deciziei politice, în vederea obţinerii de avantaje.

În vara anului trecut, trustul Intact de­clanşase un linşaj mediatic la adresa unor judecători ai Curţii Constituţionale. A ace­lor judecători care s-au opus vocal pu­ciului parlamentar. A urmat ANI, căreia mulţi şi de mult i-ar cânta prohodul. Ul­tima instituţie intrată în colimator este CSM. Oameni din CSM, care au apărat in­dependenţa justiţiei, Cristi Danileţ, Oana Hăineală şi Alina Ghica, au devenit ţinte vii în campanii de instigare la ură şi dez­binare. Campanii care sunt dovada clară a indezirabilităţii unui CSM independent, care a atenţionat şi clasa politică, şi opinia publică asupra faptului că justiţia trebuie să fie independentă. Dar o justiţie ne­con­trolată politic reprezintă un pericol pentru politicienii cu probleme penale...

După parlamentarele din decembrie 2012, OSCE – care ne-a monitorizat scrutinul din 9 decembrie – a venit cu încă o do­va­dă că o parte a presei ţinteşte, fără drept, deasupra poziţiei de a patra putere în stat: „Un exemplu clar de manipulare politică a presei este trustul Intact“. În acelaşi context era menţionat şi defunctul OTV, transformat în campanie „într-o ade­vă­rată platformă electorală“.

Câteva zile mai târziu, Raportul Comisiei Europene în cadrul MCV atrăgea atenţia asupra presiunilor exercitate de unele mi­j­loace mass-media asupra sistemului ju­di­ciar.

Manipulare în sistem „bulgăre de zăpadă“

Problemele nu sunt noi, chiar dacă branşa, rar şi timid, a devoalat câte una. În 2010, ajunseseră şi în atenţia au­to­rităţilor. În 23 iunie, CSAT trimitea par­lamentului SNAp, iniţiată de Preşedinţie. Documentul înscria la capitolul Vul­ne­ra­bilităţi: „fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra ins­tituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea aces­tora, şi presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice, în ve­derea obţinerii de avantaje de natură eco­nomică sau în relaţia cu instituţii ale statului“.

Acest lucru a dus nu la o analiză a pro­blemei în sine şi la identificarea unor so­luţii pentru corijarea ei, ci doar la acuze caustice la adresa şefului statului. Însuşi modul în care a fost tratat subiectul de către majoritatea presei denotă o mostră de dezinformare, conştientă sau in­con­şti­entă. Prin aceste dezbateri, care au ţinut capul de afiş al presei scrise şi breaking news-urile presei video, atenţia publică a fost abătută, însă, de la aspecte mult mai importante.

Doi ani mai târziu, timp în care SNAp 2010 a rămas blocată în parlament, acest paragraf a fost pus pe lista motivelor pen­tru care 256 de parlamentari USL cereau, în iulie 2012, pe motiv de derapaj cons­tituţional, suspendarea din funcţie a lui Traian Băsescu. „Evident deranjat de cri­ticile presei la adresa sa şi a apropiaților săi, preşedintele s-a folosit de calitatea sa de şef al CSAT şi a inclus presa printre vulnerabilităţile ce ameninţă securitatea naţională, care au fost identificate în SNAp, urmând ca instituţiile statului să fie obligate, în urma adoptării acestui document, să acţioneze împotriva orga­nismelor de presă şi pentru limitarea li­bertăţii de exprimare“, se arăta în mo­tivaţia adusă în Solicitarea privind sus­pendarea din funcţie a preşedintelui Tra­ian Băsescu. Parlamentarii care au re­dac­tat-o par să nici nu fi citit documentul original, ci să-şi fi bazat „rechizitoriul“ pe interpretarea dată acestuia de unele ca­nale media. Această acuză nici nu a fost confirmată ca neconstituţională de către magistraţii CCR. Ca, de altfel, niciuna din­tre cele incluse în sesizarea USL. Cu toate acestea, s-a dovedit, scena politică poate ajun­ge, şi în baza a unor realităţi mis­ti­ficate cu bună-ştiinţă, victima unor seis­me politice de proporţii, cum a fost tot ceea ce a precedat şi a succedat refe­ren­dumului pentru suspendarea preşedintelui Băsescu.

Este, însă, justificată temerea în faţa re­per­cusiunilor pe care le-ar putea implica SNAp 2010 în privinţa libertăţii presei, odată votată de parlament? Este justificată introducerea în SNAp 2010, pe lista de vul­nerabilităţi, a unor derapaje ale mass-me­dia?

Temeri nejustificate ale presei de bună-credinţă

În opinia mea, nu este justificată temerea în faţa repercusiunilor pe care le-ar putea implica SNAp 2010 în privinţa libertăţii presei, o dată votată de parlament.

În primul rând, nu vizează presa in in­tegrum, ci practici imorale. Exprimarea în document e elocventă: „fenomenul cam­paniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, şi presiunile exer­citate de trusturi de presă asupra de­ciziei politice, în vederea obţinerii de avan­taje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului“.

O dovadă în plus că cei care au redactat SNAp 2010 nu şi-au propus să inhibe presa de bună-credinţă o identific într-o altă prevedere, din subcapitolul 6.1., Ris­curi şi ameninţări: „Spionajul şi alte ac­ţiuni ostile ale unor servicii de infor­maţii, activităţile şi preocupările in­for­mative ale unor actori non-statali, ori­entate spre influenţarea actului de­ci­zio­nal, inclusiv a deciziei politice, a mass-media sau a opiniei publice“. Aceasta îmi pare mai degrabă o încercare de protejare a presei în faţa unor factori ce i-ar putea altera mesajul.

În al doilea rând, o strategie naţională de apărare/securitate nu produce efecte juridice. După ce este discutată şi apro­bată de parlament, instituţiile cu res­pon­sabilităţi în zona de apărare şi securitate naţională concep şi se implementează stra­tegii sectoriale de acţiune. În plus, vul­nerabilităţile sunt ameninţări potenţiale, structurale. Prin urmare, permit o abor­dare preventivă, care are rolul de a le mi­nimiza efectele în momentul transformării lor în ameninţări propriu-zise.

Apoi, să nu uităm, presa din România se află sub protecţia unei legislaţii interne şi a unor tratate şi carte internaţionale ce îi conferă şi îi apără libertatea. În caz de ne­concordanţă între pactele şi tratatele in­ternaţionale privitoare la drepturile fun­damentale ale omului şi legile interne, pri­oritate au reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favo­rabile.

Derapajele din presă există

Introducerea în SNAp 2010 a unor de­rapaje ale mass-media este, însă, jus­ti­ficată. În primul rând, acuzele pe care le implică prevederile referitoare la presă sunt fondate. De altfel, nici nu s-a stră­duit cineva din breaslă să le infirme exis­tenţa. E adevărat, în niciuna dintre stra­tegiile statelor din fostul bloc comunist şi nici în Strategia de Securitate a UE nu există prevederi similare. Acest lucru nu înseamnă nici că SNAp 2010 a României trebuie să fie similară strategiilor celor­lalte ţări – riscurile pot diferi de la stat la stat, la fel, abordarea lor –, nici că pre­miera înregistrată în SNAp 2010 camu­flează un abuz, o încercare de cenzurare a presei. Semnalul de alarmă tras de CSAT este justificat. La nivelul unei instituţii res­ponsabile de securitatea statului, cam­pa­niile de presă la comandă, concentrate pe ins­tituţii, pot reprezenta un risc indirect, cu efecte pe termen lung.

În vara lui 2010, Traian Băsescu şi unii con­silieri prezidenţiali au adus în atenţia opiniei publice, ca argumente, câteva ca­zuri, fără a da însă nume. A fost amintită campania de presă derulată în decursul lui 2009, mai cu seamă în timpul cam­paniei electorale, potrivit căreia familia preşedintelui ar fi fost implicată în trafic de armament pentru grupări teroriste şi ar fi vândut tancuri în Georgia. Apoi, afa­cerea cu echipamente de telecomunicaţii speciale – domeniu din sfera siguranţei na­ţionale –, afacere derulată de un jurnalist în timp ce scria articole favorabile propriei sale afaceri, pentru a o canaliza în direcţia dorită. Sau presiunile pe care un patron de presă le făcea, prin campanii media, asu­pra guvernului şi a unor miniştri, pen­tru a reuşi ulterior să-şi plaseze propriii oameni la conducerea unor agenţii de stat ce se ocupă de resurse strategice. După campania electorală, niciunul dintre ca­nalele media sau dintre jurnaliştii care au abordat aceste teme nu au redeschis su­biectele. Ceea ce spune multe...

Dacă preşedintele şi consilierii pre­zi­den­ţiali nu au devoalat nume de jurnalişti şi trusturi media, au făcut-o jurnalişti de la revista 22 şi de la cotidianele Curentul şi Evenimentul Zilei. Modele clasice ale lip­sei de deontologie profesională erau no­minalizaţi Sorin Roşca Stănescu, devenit între timp senator, Dan Diaconescu, având şi el o ţintă similară, ratată însă, Bogdan Chirieac, Liviu Man, Ghiocel Asimionesei, dar şi reprezentanţi ai trustului Intact.

Era amintit şantajul pe care Roşca Stă­nescu şi Bogdan Chirieac l-ar fi făcut la adre­sa fostului director al ANI, Cătălin Ma­covei, pentru a-l determina să le ofere in­formaţii compromiţătoare despre unii mi­niştri. Ori şantajul pe care l-ar fi comis Roşca Stănescu, în perioada în care con­ducea Ziua, la adresa preşedintelui So­cietăţii Tutunul Românesc, Ioan Niculae, pentru a-i ceda acţiunile lui Sorin Ovidiu Vântu, pe atunci patronul Trustului Re­alitatea, dar şi pentru publicitate în Ziua şi Gardianul. De asemenea, se făcea tri­mitere la şantajul pe care l-ar fi comis, prin intermediul OTV, Dan Diaconescu la adresa unor oameni politici, pentru a-i de­termina să-şi cumpere liniştea. Sau la prac­­ticile din Intact, unde, potrivit de­cla­raţiilor unui fost angajat, firmele care nu aveau contract de publicitate şi refuzau co­laborarea riscau să ajungă ţinta unor an­chete de presă. Şi tot din bucătăria internă a Intact a fost demascată implicarea unor angajaţi în stabilirea preţului petrolului. Afirmaţia lui Stelian Negrea, fost coor­donator al Departamentului de Investigaţii Media Economice şi Politice a acestui trust, confirmă existenţa practicilor men­ţionate în SNAp 2010: „Codruţ Şereş m-a chemat la el şi mi-a spus: «Uite, m-am în­tâlnit cu directorul de la Gaz de France şi au o rugăminte la mine. Ştii că ei sunt într-o campanie de lobby la nivel gu­ver­namental şi vor neapărat o majorare a preţului la gaze. Şi, uite, să faci un ma­terial, dar din care să nu se înţeleagă că noi, trustul Intact, dorim majorarea pre­ţului la gaze, dar cei de la Gaz de France şi celălalt mare operator de gaze sunt nevoiţi, nu au altă şansă decât să ma­jo­reze preţul la gaze»“.

Majoritatea celor identificaţi ca făcându-se vinovaţi de astfel de practici continuă să profeseze. În cazul a doi dintre ei, Roş­ca Stănescu şi Bogdan Chirieac, CRP a anun­ţat că şi-au pierdut calitatea de zia­rişti. Cu toate acestea, ambii au continuat să profeseze, unul scriind în mediul on­line, celălalt fiind frecvent invitat al unor canale TV, ca analist. Ceea ce dovedeşte că acel cod deontologic în baza căruia a ac­ţionat CRP nu are valoare.

Aceste informaţii confirmă nu doar exis­tenţa unor practici imorale în activitatea unora dintre jurnaliştii români, ci şi pre­viziunile făcute încă din 2002 de către Du­mitru Tinu, care avertiza în privinţa ris­cului pe care îl presupun concentrările de capital în domeniu: „Această situaţie [vi­dul legislativ în privinţa susţinerii presei sub aspect economic – n.m.] nu poate de­cât să ducă la disfuncţii sociale grave, cu consecinţe imprevizibile şi greu re­mediabile, libertatea presei fiind strivită sub impactul conflictelor dintre stat şi deţinătorii capitalului. Apare pericolul con­centrărilor de capital în domeniul mass-media şi deturnarea rolului aces­teia spre sprijinirea unor forţe obscure, care îi asigură mijloacele financiare“ (Car­men Monica Cercelescu, Regimul ju­ridic al presei. Drepturile şi obligaţiile jur­naliştilor, Bucureşti, Ed. Teora, 2002, p. 15).

Faptul că minciunile, manipularea şi dezin­formarea sunt folosite pentru a crea false concluzii este dovedit şi de modul în care a fost prezentată informaţia privind SNAp 2010. Pe multe canale media, informaţia a pornit de la un adevăr trunchiat ori de la un mix adevăr-minciună, fiind ulterior trecută prin filtrul interpretării sau al ge­neralizării, practici clare de dezinformare.

În al doilea rând, deşi presa din România se află sub protecţia unei legislaţii interne şi a unor tratate internaţionale care îi con­feră şi îi apără libertatea, există limite ale libertăţii de exprimare şi, implicit, ale li­bertăţii presei. Deşi CEDO tolerează un anumit tip de hiperbolizare din partea mass-media, îi cere jurnalistului să ac­ţioneze de bună-credinţă. Ce înseamnă, în­să, această „bună-credinţă“ nu se spe­ci­fică, rămânând, probabil, la latitudinea cor­purilor profesionale ale breslei.

În plus, trebuie acceptat şi rolul statului în exercitarea libertăţii de exprimare, că­ruia Declaraţia Universală a Drepturilor Omului îi conferă o clauză derogatorie la ingerinţele pe care le poate face. În art. 10 se face referire şi la modul în care poate fi exercitată libertatea de exprimare: „Exer­citarea acestor libertăţi, ce comportă în­datoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care cons­tituie măsuri necesare, într-o societate de­mocratică, pentru securitatea naţională (su­blinierea mea – n.m.), integritatea te­ritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pro­tecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pen­tru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta au­toritatea şi imparţialitatea puterii jude­cătoreşti“.

De unde poate veni pericolul?

Din iunie 2010, de când SNAp a fost tri­misă de Preşedinţie parlamentului, nimeni din presă ori din asociaţiile profesionale nu a redeschis subiectul şi nu a încercat să corijeze problemele. Autoreglementarea lipseşte în continuare. Iar codurile de­on­tologice, în forma actuală, nu au nici pu­tere de îndreptare a problemelor exis­ten­te, nici de prevenire a altora. Lipsa ini­ţiativei breslei de a-şi autoimpune o au­toreglementare derivă îndeosebi din con­centrările de capital în domeniul mass-me­dia, care au strivit libertatea presei sub impactul conflictelor, al politicului, al afa­cerilor cu statul şi, mai nou, al pro­ble­melor penale pe care le au cu justiţia. Cei ce deţin puterea în astfel de trusturi nu au niciun interes ca lucrurile să fie puse pe făgaşul normal, atât timp cât unele dintre aceste afaceri au fost gândite şi sunt fi­nanţate tocmai pentru a întreprinde ac­ţiuni care ar fi încadrabile în normativele de autoreglementare.

Îndârjirea cu care mare parte a presei, se­condată de politicienii cu interese directe sau indirecte pe acest palier, a refuzat să-şi recunoască şi să-şi remedieze pro­ble­mele, ani în şir, o aduce în postura de a fi ea însăşi vulnerabilă. Azi, la nivel de cre­dibilitate. Mâine, s-ar putea, şi la nivel de funcţionalitate. Iar pericolul nu vine din faptul că derapajele au fost amintite în SNAp 2010, nici dacă documentul ar fi vo­tat mâine. Pericolul vine în lipsa auto­reglementării şi în contextul menţinerii cangrenei. Dacă presa nu va lua măsuri, le-ar putea lua puterea, la presiunea CE. În ultimul Raport pe justiţie, aceasta vorbeşte şi despre presiuni exercitate de unele mass-media asupra sis­temului ju­diciar şi atrage atenţia asupra „necesităţii unei revizuiri a normelor existente pen­tru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o protecţie cores­pun­ză­toare a instituţiilor şi a drepturilor fun­damentale ale persoanelor, precum şi pen­tru a pune la dispoziţie măsuri re­pa­ratorii eficiente“. Să ne imaginăm cum ar arăta o lege a presei gândită de o ma­jo­ritate parlamentară, de o putere, după chi­pul şi interesele actualelor. Care au do­vedit că legea fundamentală poate fi ma­terie opţională, instituţii ale statului – sta­vile în faţa interesului de grup, iar ins­tituţiile europene – obiect de băşcălie.

Melania Cincea este jurnalist la Timpolis.