Ce negociem?

Sindicatele s-au coalizat pentru că “unde-s mulţi, puterea creşte” şi, astfel, speră să facă o presiune cu adevărat eficientă asupra Guvernului pentru ca acesta să includă doleanţele lor în formularea finală a Legii Salarizării Unitare. La conferinţa de presă în care a fost anunţată această uniune, un lider sindical a ţinut să precizeze că dacă nici acestă formulă nu-şi va atinge scopul, atunci membrii de sindicat pot fi convinşi că nu mai au nimic de aşteptat de la sindicate. Din nefericire, profeţia i s-a îndeplinit chiar în momentul în care a fost rostită: membrii de sindicat pot renunţa la orice speranţe, dat fiind că această uniune e condamnată să nu-şi atingă scopul. Şi aceasta deoarece fiecare categorie socio-profesională (reprezentată de sindicatul ei) are un singur obiectiv: acela de-a se regăsi în “partea superioară” a grilei de salarizare.

Ori, dacă aşa ar sta lucrurile, atunci grila de salarizare nu ar avea decît “parte superioară”. Iar aceasta ar fi – pentru cine-şi mai aduce aminte – o împlinire a visului nouăzecist al “modelului suedez”, potrivit căruia între marele chirurg şi femeia de servici din spital diferenţa de retribuţie e de cîteva (hai să zicem zeci de) coroane. Într-un cuvînt, modelul ideal al unui socialism al prosperităţii – “visul de aur” al oricărui om al muncii. E ceva frumos, însă – din păcate – imposibil, cel puţin în România actuală.

Chiar dacă n-am pierdut cu totul (măcar in peto) legătura cu socialismul, fiecare se vede mînat în luptă mai curînd de propriile lui interese şi pune mai mult preţ pe cîştigul de moment decît pe speranţa într-o (viitoare) viaţă mai bună. Pe de altă parte – şi acesta e lucrul cel mai grav – sîntem foarte departe de prosperitatea cu care seduce capitalismul dezvoltat. În fine, criza a multiplicat şi mai mult această distanţă. Atît de mult, încît guvernul a fost nevoit să recurgă la împrumuturi externe pentru “menţinerea stabilităţii macroeconomice”. Aceste împrumuturi vin în tranşe şi în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii.

Condiţiile acestea, în forma lor cea mai simplă, sînt expresia “filosofiei” organismelor finanţatoare internaţionale (şi în primul rînd al Fondului Monetar Internaţional): echilibrarea balanţei dintre veniturile şi cheltuielile de Stat, ceea ce presupune cît mai puţine cheltuieli ale Statului. Simplu şi clar, aşa cum îşi dă seama orice om care îşi evaluează în mod responsabil resursele din portmoneu. Cum tranşa următoare vine doar în funcţie de respectarea angajamentelor luate cu ocazia primirii tranşei precedente, Guvernul e în situaţia de a nu putea refuza “punerea în aplicare a măsurilor” convenite anterior. Iar aceste măsuri înseamnă “decongestionarea aparatului de Stat”, adică disponibilizări în aparatul administraţiei centrale şi locale şi, eventual, o retribuţie mai mică pentru cei ce rămîn. Pe de altă parte, pentru a fi “la înălţimea misiunii lor”, sindicatele cer mai întîi sistarea completă a disponibilizărilor şi apoi venituri mai mari pentru tot poporul. Încă o dată: e nobil, dar complet irealizabil.

Fondul Monetar Internaţional – oricîte critici i s-ar putea aduce – de astă dată vede bine: la felul în care se înfăţişează rezultatele lui, sistemul administrativ românesc ar avea aceeaşi eficienţă (dacă nu una mai bună) şi cu un sfert de personal.

Nenorocirea constă în faptul că aplicarea à la lettre a consecinţelor ce decurg din acestă constatare ar avea ca efect o serioasă “problemă socială” căreia nici un un guvern (mai ales într-un an electoral) nu e dispus a le face faţă. Aici Fondul Monetar nu vede (sau se face că nu vede) problema reală a economiei româneşti: aceea că sectorul privat – economia de piaţă propriu-zisă – e (istoric) în această parte de lume insuficient dezvoltat pentru a atrage personalul disponibilizat din sectorul de stat. O economie tînără şi săracă, precum a noastră, nu poate pretinde competitivitate pe pieţele internaţionale la nivelul produselor (finite) pe care acestea valorizează la ora actuală. Singurul lucru ce-i rămîne ca articol de export îl reprezintă materia primă (inclusiv munca necalificată). Numai că, aşa cum ştim cu toţii, bunurile solului şi ale subsolului aparţin Statului. Drept care a face afaceri – în stil mare, adică pe pieţe externe – presupune (dintotdeauna în lumea noastră) un ciudat melanj de public şi privat, ale cărui reguli nu e nimeni în măsură a le raţionaliza.

Cert e că din acest domeniu se recrutează VIP-urile economico-politico-mediatice ale României. Cealaltă economie privată, a “micilor întreprinzători” stă sub fatalitatea micimii: ei nu au acces direct la marile resurse şi sînt prinşi între ciocanul taxelor şi impozitelor şi nicovala unui profit cît mai mare, care să le permită accesul în clasa “oamenilor de afaceri” sau măcar să-i elibereze de coşmarul plăţilor de la finele de lună. Morala e aceea că preţurile pe care le stabilesc produselor lor nu ţin cont decît de aceste două lucruri: taxele fără număr cărora au a le face faţă şi nevoia unui profit fără măsură reală cu calitatea produsului pe care-l oferă. Ceea ce rămîne pe dinafară într-o asemenea mentalitate (şi-n realitatea consecventă) este tocmai ceea ce-n capitalismul dezvoltat e esenţial: valoarea muncii. În România nimeni nu ştie exact care e valoarea muncii (sale, în primul rînd), pentru că munca e ultimul lucru care contează în stabilirea preţului produsului final. De aceea cel munceşte (şi mai sînt unii care au acest curaj) are sentimentul că e neîndreptăţit (dacă nu persecutat) şi, mai devreme sau mai tîrziu, renunţă la activitatea în care-a început şi trece la comercializarea produselor din import, unde – asemeni Statului – se rezumă şi el la a adăuga cîteva taxe.

Ce rămâne? Grosul economiei. Din care o parte – semi sau total rurală – trăieşte anistoric din “economia de subzistenţă” şi care, deşi nu produce nimic, măcar nu e o povară pentru Stat. Şi ceilalţi, cei care – într-o formă sau alta – sînt angajaţi la Stat. Cu excepţia păturii superioare a acestora (parlamentarii de pildă, care nu sînt percepuţi ca Legislativ, ci o clasă socială), aceea care controlul efectiv al distribuţiei fondurilor şi bunurilor Statului, restul anagajaţilor publici îşi percep slujba ca pe-o obligaţie (căreia trebuie să-i acorde minimul atenţiei şi efortului lor) şi salariul ca pe un ajutor social (care, deşi nu-i mulţumeşte nici pe departe, are măcar caracterul unui venit sigur). E uşor de recunoscut aici străvechea logică a lui “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Dincolo de salariu, fiecare mai încearcă o mică afacere, o “învîrteală”, ceva din care să-i iasă un “ciubuc” pentru o vacanţă în străinătate.

Ani de zile, consemnul de Stat a fost: ce se pierde în calitate (a serviciilor), se cîştigă în cantitate (a angajaţilor). Evident că aceia dintre angajaţi care realmente muncesc (în ciuda tuturor evidenţelor, mai sînt şi dintre aceştia) se pot plînge de faptul că munca lor nu e retribuită; răspunsul Statului ar fi acela că logica lui e aceea de-a distribui nişte fonduri, oricum mici, cît mai multor beneficiari. Oricît de tristă e viaţa angajatului de Stat, acesta ştie două lucruri: are asigurările plătite şi se-ndreaptă către pensie. Ceea ce, într-o lume în care pensia e suma împlinirilor la care poate aspira un om, nu e tocmai puţin. Oamenii care sînt anagajaţi la Stat nu se află (de cele mai multe ori) acolo pentru salariu (deşi orice mărire a acestuia e binevenită), ci pentru asigurarea pe viaţă a pensiei. Asigurarile de pensii private n-au fost un succes în România tocmai pentru că, aici, fiecare înţelege că singura şi adevărata asigurare e un job la Stat.

De aceea sînt tinerii de azi atît de sensibili la lamentaţiile vîrstnicilor după “epoca de aur” în care fiecare avea servici (şi casă) de la Stat. Şi tot de aceea, probabil, e atît de greu de înţeles pentru un străin de ce oamenii îşi apără cu atîta disperare slujba de la Stat (deşi e departe de-a-i mulţumi, mai ales financiar); pentru că ei nu apără salariul de acum, ci pensia ce va veni. Disponibilizaţi, majoritatea ar cădea pur şi simplu în subuman. La 20 de ani de la “evenimente”, piaţa forţei de muncă e extrem de slab diversificată în România. S-a dezvoltat exponenţial un sector terţiar al purtătorilor de cuvînt, comunicatorilor, piarilor, agenţilor bancari şi imobiliari, însă tot aşa cum aceştia erau cei mai ceruţi în urmă cu un an şi ceva, astăzi sînt primii pe listele de disponibilizări. Inexistenţa unei economii de producţie a redus economia de piaţă la domeniul vînzărilor. Pentru cei ce văd în timp, e o stranie corespondenţă cu lumea de acum 20 de ani, cea în care vîrful piramidei sociale (nerecunoscut, dar acceptat ca atare) era vînzătorul de la Aprozar.

Aşadar, ce negociază sindicatele? Şi, mai ales, în numele a ce? A faptului că fiecare crede că merită mai mult? Acesta e un truism – iar în România e o dogmă. A celor pe care capitalismul îi marginalizează? Dar asta înseamnă capitalism: unii sînt bogaţi, alţii săraci. Esenţial este să definim regulile jocului de aşa manieră încît şansa (reală a) îmbogăţirii să convină cît mai multora.

Probabil – dacă ar fi cu adevărat responsabile – pe acest aspect ar trebui să se concentreze atenţia sindicatelor. Ele ar trebui să pună – în numele celor ce muncesc – problema muncii: a cuantificării şi a valorizării ei. Ori această problemă nu poate fi pusă la modul serios atîta timp cît salariul e confundat cu asistenţa socială. A cere situarea tuturor anagajaţilor de Stat în “partea de sus a grilei salarizării unice”, revine – pur şi simplu – la a cere ceea ce principial e imposibil. Şi de aceea patetismul liderilor sindicali ne aminteşte (din păcate fără tragica-i măreţie) de Caligula al lui Camus: “Cînd eu nu voi mai fi, cine-şi va mai dori luna de pe cer?” Cît despre sindicaliştii de rînd, lor nu le rămîne decît să se plimbe în cerc cu “un tramvai numit dorinţă”.