America, bine și rău

Ceea ce se petrece – nu doar de la aceste alegeri de la jumătatea mandatului actualului președinte, ci de mai bine de un deceniu – în America poate avea pentru noi atât o dimensiune bună, cât și una rea. Cea bună se referă la dezvrăjirea Americii. America și americanii n-au fost pentru noi atât o realitate (la care n-am prea avut acces, decât prin intermediul unor „produse” intens ideologizate), cât un mit. Mai exact, chiar mitul pe care America însăși vrea să-l ofere lumii: acela că ea nu e o țară ca oricare alta, ci „pământul făgăduinței” (la propriu), cel în care cei obosiți și împovărați, dar cu credință neabătută, își găsesc refugiul și sunt răscumpărați prin glorie și prosperitate. America e, mai înainte de toate, o religie. A celor care s-au separat de lumea căzută pradă întunericului și care s-au realizat (trăind în comunități ale devoțiunii) pentru a duce, mai apoi, „vestea cea bună” tuturor neamurilor și popoarelor. Că e vorba de credința creștină, de prosperitatea economică, de puterea militară, de religia drepturilor omului, de egalitarismul pur și dur al unei stângi pasionale, contează prea puțin. America e, tot timpul, în misiune: deopotrivă internă și la scara lumii. Fervoarea aceasta a proclamării adevărului și a predicării lui oricui o regăsim nu doar pe stadioanele teleevangheliștilor, ci și în știința ieșită direct din discursul apologetic – marketingul, în supraabundența de produse ambalate țipător, în megacentrele de comerț, în topurile cu privire la orice, în spectacolele kitsch ale vedetelor din orice domeniu și, bineînțeles, în filmografia de masă a Hollywoodului. Sigur, toate acestea sunt reale, însă ceea ce le ține la un loc și le împiedică să ne apară ca o colecție de ciudățenii – unele grandioase, altele ridicole – este credința în această misiune unică a Americii ce se exprimă în tot ceea ce face ea și-n toate produsele ei.

Noi, aflați la mare distanță de lumea americană – și, dimpotrivă, la mare apropiere de cea rusă – am perceput realitățile ei filtrate, mai mereu, prin culorile visului. Nu ne-am supărat pe americani când ne-au bombardat orașele în Al Doilea Război Mondial, am fost mândri când l-au primit pe Ceaușescu la ei și trei președinți de-ai lor ne-au vizitat țara, am tresărit de fiecare dată când un star american a ajuns pe aici sau a avut un cuvânt despre România și produsele lor – oricare dintre ele (începând cu băuturile gazoase prohibite la ele acasă) – au fost pentru noi superlativul civilizației. Când europenii au devenit sceptici cu o pornire sau alta a „marelui lor aliat”, noi am reacționat de parcă ne-ar fi pus pe noi în discuție cineva: cum adică, să nu aibă America dreptate?! America are întotdeauna dreptate! Chiar mai multă dreptate decât avem noi înșine.

Nu-mi dau seama cum se văd lucrurile acestea de peste Ocean, dar pot să-mi închipui că, într-o lume a intereselor și a negocierilor (nu întotdeauna la lumină), genul acesta de pasiune infantilă e cel mult înduioșător. Și, de aceea, cred că prestația președintelui Trump – exact așa cum este ea – are menirea de-a ne trezi și de-a ne întoarce la realitate. Pe vremea când eram eu student și buchiseam teoriile politice după manuale americane, erau două lucruri care funcționau ca un soi de axiome ale domeniului: primul era faptul că lumea aceasta poate să piară, dar instituțiile americane nu vor pieri niciodată. Căci ele sunt depozitarele celor mai valoroase idei și forțe motrice ale modernității: drepturile omului, garanțiile libertăților civice, ale proprietății private și ale dreptului de realizare al fiecăruia, potrivit muncii și talentului lui. Al doilea era faptul că – tocmai datorită solidității acestor instituții – un Hitler nu e cu putință în America.

Am trecut prin patru plus doi ani de președinție a unui personaj greu de fixat în orice limite. Nu, nu e Hitler, ci – mai curând – un soi de bufon a cărui singură artă e cea a grotescului. Un ins care a făcut (și face) Americii un rău pe care – probabil – nu-l vor mai șterge decenii de politică a celei mai mari puteri a lumii. A reușit, cu o viteză incredibilă, să pună pe butuci faimoasele instituții ale democrației, de la care nu mai percepem decât – din când în când – un soi de scâncet. A demantelat toată rețeaua alianțelor Americii, care era mai eficientă decât orice scut tehnologic în apărarea intereselor ei de mare putere. Și-a bătut joc de cuvântul dat aliaților din Europa, Arabia și Orient cu aceeași impertinență cu care s-a gudurat pe lângă toți dictatorii planetei. A produs haos – social și economic – la el acasă, America de azi nefiind cu nimic mai prosperă decât cea de acum doi ani. În fine, a transformat scena politică în rubrică de tabloid și statutul de mare putere în cel de afacere pe persoană fizică. Asta e America. Nu o excepție, o ciudățenie, ceva de care vom scăpa – ca de-un coșmar – peste doi ani, ci ceva care e acolo dintotdeauna și care, după ce-a venit la lumină, va fi de neșters. „Meritul” lui Donald Trump e acela de-a fi demitizat America: de-a ne arăta – tuturor – fața ei urâtă nu pentru a ne spune că aceea e țara de peste Ocean, ci pentru a ne face să înțelegem că și acea dimensiune aparține Lumii Noi, la fel cum Lumea Veche are, și ea, o mulțime de păcate. Cred că acesta e lucrul pentru care se cuvine să acceptăm situația așa cum e: America e – și, probabil, va rămâne – o țară mare, cu multiple realizări și cu un potențial (în primul rând uman) remarcabil. Dar nu e – și, onest vorbind, nu a fost niciodată – „paradisul pe pământ”, „lumea binecuvântată” și „speranța omenirii”. Toate acestea țin de o retorică mai curând religioasă decât politică, una care – grație mașinii de marketing de peste Ocean – au ajuns să treacă drept realități efective în regiunile cele mai îndepărtate de contactul cu SUA. Acolo unde America nu și-a făcut simțită prezența ca mare putere, a izbândit (poate mai mult) ca mit. Faptul că acesta se destramă sub apăsarea președinției lui Trump e un lucru mai curând bun decât rău.

Răul va veni din altă parte: e iluzoriu să ne imaginăm că dezechilibrul pe care-l produce Trump la dreapta va face ca, după plecarea lui, scena politică să se stabilizeze la centru. Cel mai probabil vom asista la o deplasare, la fel de radicală, spre stânga. Și, cum și stânga americană vine tot din acest bazin mesianic, e de așteptat ca și ea să cadă în excese care ne vor lăsa perplecși. Poate că acesta e semnul timpurilor pe care le trăim: faptul de a asista la acest balans al extremelor, care se hrănesc una pe alta din supralicitare. Măsura, judecata și moderația menite a crea nu neapărat un echilibru, cât un spațiu al înțelegerii, în care decizia politică să limiteze răul și să maximizeze posibilul bine, pare a ne fi tot mai străină. Răul pe care ni-l face Trump e acela de-a hrăni o stângă revanșardă care, ajunsă la putere, va vrea să facă totul pe dos. Iar noi, ceilalți, vom cădea mereu între aceste două extreme care – pe măsură ce se vor încrâncena una împotriva alteia – vor deveni și mai radicale. Mă tem că acesta e viitorul, iar decredibilizarea instituțiilor statului de drept din ultimii ani va face ca acestea să aibă prea puțin de spus în viitor. În locul instituțiilor, așa cum le știm, se va insinua – din ce în ce mai mult – „noua ordine tehnologică”; în locul structurilor comune ce decantau o tradiție și un set de idei concretizate în legi și reguli, vom avea o supraveghere a „noilor media”, a ecranelor, a PIN-urilor și a codurilor de acces. Probabil că genul acesta de societate tehnologizată e mai vizibil în China zilelor noastre, dar tare mă tem că – într-un fel sau altul – îl va prelua și America, și, prin giganții ei, întreaga lume.

Și atunci ce e de făcut? Să ne rupem de „spațiul atlantic”, mizând pe „specificul local” sau – în cel mai bun caz – pe cel regional? E iluzoriu. Mielul nu poate fi neutru când din stânga vine ursul și din dreapta lupul. Lucrul cel mai înțelept ar fi acela de-a ne rezolva propriile probleme (cele cu infrastructura, cu școlile, cu spitalele, cu organizarea administrativă) și de-a fi deschiși oricăror proiecte și negocieri rezonabile care nu contravin intereselor naționale și alianțelor cărora aparținem. E, dacă mă pot exprima astfel, o „politică externă de mică intensitate”, lipsită de efuziuni pasionale, dar sigură și previzibilă pentru aliații noștri. Poate că nu câștigăm foarte mult în termeni de prietenie cu o țară sau alta, dar plusăm la criteriul credibilității. Suntem acolo unde trebuie să fim, fără atitudini spectaculoase, dar fermi și respectându-ne angajamentele. Pentru o țară mică, una care mizează pe alianțele ei, cred că e ceea ce-ar fi necesar.

Iar în ceea ce privește America, nu e nicio grabă. Politica ei la scară mare o va face să fie interesată și de noi. Atunci când va veni ceasul, va putea descoperi că suntem aici, la modul serios. Dacă nu vor interesa decât scandaluri și afaceri oneroase, rămâne să-i dăm întâlnire pe altă dată.