Cetățeanul absent

O campanie electorală ar trebui să fie ocazia de întâlnire a cetățenilor cu cei chemați să-i reprezinte în Parlament. Nu o expunere searbădă de portrete trucate cu Photoshopul, nici o colecție de „citate motivaționale”, nici exhibarea unei false pioșenii și a populismului de piețe și de intersecții, ci aceea a unui dialog real în care aleșii să asculte vocea oamenilor și aceștia din urmă să-i poată interpela fără medierea presei „de casă”. Ce poate fi normal dacă nu acest dialog direct între cei care se lovesc de problemele vieții comune și cei a căror menire e aceea de-a le rezolva (sau măcar de-a le ameliora)? Dincolo de ocaziile campaniilor electorale, acest gen de priză directă asupra cotidianului tuturor ar trebui să facă parte din „agenda” oricărui om politic.

 Numai că noi trăim într-o lume în care „cei aleși” și-au împrejmuit condiția cu o serie întreagă de reglementări și – mai ales – de beneficii, care-i izolează de restul muritorilor. Dincolo de problemele biologice și de cele familiale (ambele supuse, în bună măsură, hazardului), mai nimic nu-i (mai) leagă de oamenii „de rând”, cărora li se adresează în campanii. Atunci când – ocazional – coboară în stradă, prestația lor are ceva fals și artificial. În fapt, sunt obișnuiți să spună doar acele lucruri care, cred ei, „merg la public”: un amestec de platitudini legate de felul în care ei muncesc pentru noi, de cum o să ne fie mai bine și de ce (în ciuda a tot și-a toate), așadar, se cuvine să mai avem o dată încredere în ei. Genul acesta de discurs e menit să inhibe vocea celuilalt și să transforme discuția în monolog. Mai mult sau mai puțin, acesta e nivelul prestației publice a oamenilor politici de la noi. Ceea ce lasă ei să se-nțeleagă e faptul că în empireul în care trăiesc sunt lucruri foarte importante, de ordin „macro” sau „de securitate” pe care noi nu le-nțelegem, dar care sunt mai importante decât măruntele noastre probleme.

Nu doar în cei patru ani de guvernare, ci chiar și-n campania electorală, impresia e aceea că „dialogul public” e unidirecțional. Mai mult, neîntâlnind vocea celuilalt, care să-l pună în discuție, monologul puterii se formalizează, iar spectrul lucrurilor la care se raportează e tot mai restrâns. O campanie e o bună ocazie de-a vedea această – tristă – realitate. Mai înainte de toate, se cultivă pavlovianismul electoral: alegătorilor li se flutură în fața ochilor perspectiva „creșterilor veniturilor” (salariale sau de pensii) și, luni întregi, se discută – cu detalii tehnice incomprehensibile – despre fericirea care-i așteaptă pe toți. Finalmente, după cum ar cam trebui să știm, singurele venituri care cresc realmente sunt cele mari și foarte mari. Pentru restul cresc doar cheltuielile. Apoi e discursul – inevitabil – despre „patrie”, „tradiție” / „obiceiuri” și „credința strămoșească”. Lucruri generale, în principiu lacrimogene, care evocă un soi de unitate și de măreție a trecutului în care suntem chemați a ne regăsi. Totuși, nu în trecut vom trăi și nu pentru trecut ne alegem reprezentanții. În fine, beneficiem de o cascadă de „dezvăluiri”: brusc, apar date ciudate despre candidați, viața lor e expusă, descoperim că „nimeni nu e curat” și toate acestea se încrucișează, în media, cu abilitățile lor de-a cânta, dansa, găti și alte asemenea.

Ideea finală e aceea că avem de-a face cu niște oameni simpatici care-și iubesc țara la limita patetismului și asta e calificarea necesară „locului de muncă” pentru care candidează. Nimic despre problemele României de azi, să vedem dacă le cunosc și sunt capabili să le formuleze; nimic despre obiectivele României de mâine, să știm dacă le au și dacă sunt realiste. Ceea ce numim „campanie electorală” s-a tasat mediatic asemenea „sărbătorilor”, ca un spectacol comercial pe care-l fac – independent de orice realitate – reclama și retorica înflăcărată a mercenarilor din media. Peste toate, plutesc ca un nor „sondajele de opinie” care valorizează candidatul ce le comandă sau le plătește din umbră. Departe de-a fi un dialog public și o dezbatere a temelor prezentului și ale viitorului, campania e un soi de circ în care toată lumea își etalează capacități neverosimile menite a se cupla cu speranțe irealizabile. Singura ei concluzie e aceea că, îndată după învestirea președintelui și / sau a noului Parlament încep dezamăgirile. Guvernul se formează cu greu și cu multe presiuni, e pestriț, conține prea mulți foști și – mai ales – în aproape orice variantă, e nefuncțional. Și nu trece bine luna, că „partenerii” încep să se certe (pe față, căci în culise e război tot timpul) ba pentru funcții, ba pentru fonduri.

 De la-nceput până la sfârșit, senzația pe care-o are cineva care urmărește campania, alegerile și felul în care sunt ocupate instituțiile e aceea de-a fi un spectator pasiv. Lui i se cere să aplaude, eventual să cânte ori să danseze și, firește, să voteze. Votul însă îl pune pe o ofertă prestabilită. Cum se spunea la mariajul din alte vremuri: poate să refuze, dar nu poate să aleagă. Ceea ce rămâne e impresia că jocurile se fac în parte, într-o totală absență a dezbaterii, și ni se oferă spre validare un rezultat asupra căruia nu avem niciun cuvânt de spus. Acest tip de „politică” induce ideea că alegerile sunt, de fapt, o mascaradă și că democrația nu-i decât „o frază de dânșii inventată”, ca să dea aparența legalității unor lucruri despre care știm foarte puțin. E de mirare că, pe acest fond, se înmulțesc teoriile conspirației? Că ne(mai)văzând nimic pe scenă, oamenii încep să caute tot mai „în spate”: păpușari, „finanțatori”, Servicii secrete, „mâna lungă” a străinătății? Excluși din jocul democratic, oamenii se refugiază în alte jocuri – gnostice –, în care li se pare că ar putea avea un rol (de ce nu principal?).

 O campanie electorală nu e doar întâlnirea – reală – a alegătorilor cu aleșii, ci și un exercițiu al dialogului public. Or, acesta presupune o educație reciprocă: aceea a cetățeanului de a-și formula problemele și a omului politic de a asculta și de-a organiza, în funcție de importanță și de valoare, lucrurile care-i sunt prezentate. Sigur că niciunul dintre aceste procese nu se realizează spontan, la prima ieșire în piața publică. Și tocmai de aceea, avem nevoie de o media care preia grijile comune, să le selecteze, să le formuleze și să le prezinte decidenților care – la rândul lor – să se pronunțe public cu privire la felul în care pot fi tratate și, eventual, rezolvate. Atunci când omul politic e tratat în studio ca un star (adică, inclusiv ca un infractor) și întrebările care i se pun sunt reglate în funcție de răspunsuri prestabilite, media e complice la decăderea vieții civice. Atunci când cetățeanul e redus la a fi destinatarul reclamelor (în general, la mâncare și la tratarea bolilor de nutriție), al spectacolelor prăfuite și al „dezvăluirilor” permanente și nimeni nu-i vorbește de problemele și de responsabilitățile lui, media e la fel de vinovată precum cei care iau mită sau falsifică date în administrație.

 După 35 de ani, încă ne răsună-n megafoane faimosul apel: „Stați liniștiți la locurili voastre!”. Pentru regimul dinainte de 1989, aceasta era logica funcționării societății: oamenii stăteau sau făceau liniștiți acolo unde sau ceea ce li se spunea de către alții. Care, și ei, se mișcau doar de sus în jos, distribuind „indicațiile” pe care le primeau de la un alt nivel. Și tot așa, până sus, unde – în vârful piramidei – era singurul care gândea pentru noi toți și a cărui voință ne determina destinele. Acum, după trei decenii și jumătate, pare că am trecut (în sfârșit!) la „conducerea colectivă”: nu mai e unul singur în vârf, ci o mulțime de inși sfătoși și siguri pe ei. Pentru toți aceștia, „poporul” pe care-l invocă atât de patetic nu-i nimic altceva decât o mulțime de copii ce se bucură de orice li „se dă”, care se ceartă între ei pentru orice, nu vor să lucreze, sunt predispuși la înșelat și, ca atare, „trebuie conduși”. Într-o logică ciudată, cei care ies din urne ajung să se creadă „aleșii” lui Dumnezeu sau ai destinului. Menirea lor e să fie „deasupra” celorlalți – a celor pe care-i excită cu promisiuni de un fals patent și apoi îi pedepsesc cu „măsuri fiscale”.

 În acest dispreț și-n această neîncredere reciprocă, se vede cel mai bine care e legătura și ce au în comun oamenii obișnuiți și „reprezentanții” lor. Și ea ne permite să-nțelegem un lucru: schimbarea – dacă e să fie vreuna – trebuie să se producă de la ambele capete. Și politicianul va trebui să le vorbească oamenilor de responsabilitățile lor, nu pentru a-i convinge de necesitatea sclaviei, ci – dimpotrivă – pentru a le aminti de demnitatea pe care o poartă în ei. Și cetățenii vor trebui să-i aducă aminte alesului de responsabilitățile lui, de faptul de a asculta, de-a învăța, de-a lucra și de-a-i apăra proporțional cu speranța (și cu veniturile) investite în el. Doar această responsabilizare reciprocă ne-ar scoate din jocul infantil care a ajuns astăzi campania electorală.