De la pat la mat

E greu de definit această stare; îi spunem blocaj și e vorba de tensiunea dintre trei forțe politice care – fiecare – pot miza pe o treime din electorat, dar niciuna nu vrea să se alieze cu alta (indiferent de configurație) pentru a face o majoritate. Marele avantaj al răsturnării mesei ar fi, pentru radicali, forțarea revoluției interne. Sigur, e o lovitură riscantă, dar miza ei e... totul. Unul dintre lucrurile cele mai bizare ale timpului pe care ne e dat a-l trăi e acesta: toate confruntările ajung la acest punct de blocaj, în care se joacă totul pe o carte – forțarea adversarului să capituleze necondiționat. Nu mai există obiective punctuale, spațiu de negociere, posibilități de compromis; acum confruntările sunt de tipul totul sau nimic. Greu de definit această stare de lucruri pentru că – oricât de soft ar fi discursurile – ea are ceva dintr-un război de exterminare a oponentului. Problema nu mai e aceea de-a-l integra (într-o logică a concurenței și a alternanței), ci aceea de-a-l elimina complet. Asta înseamnă că ne îndreptăm spre o lume a puterilor unice, care conduc totalitar, adică având control asupra tuturor sferelor vieții publice. Vedem acest lucru pe scena internațională, cu războaiele în curs – cele din Orient și cel din Ucraina; îl vedem, la fel, în politica internă cu tensiunea dintre partide și cu apetitul dictatorial ce ispitește și America. La noi, e limpede că, atât timp cât situația nu se va debloca printr-o lovitură de forță, scena politică nu se va reseta.

Or, mi se pare mie, acum lovitura de forță e la-ndemâna forțelor extremiste, care pot pretinde și faptul că nu ele sunt cele care aruncă țara în haos, ci intervenția străină. E vorba de votul pentru guvernul condus de Siegfried Mureșan. Data acestuia corespunde vizitei reprezentanților agenției internaționale Standard & Poor’s pentru a evalua credibilitatea economiei românești și perspectivele ei față de creditorii externi. O devaluare a economiei noastre – de la BBB-/A-3 la junk (respectiv de la minimul acceptabil la inacceptabil) ar arunca țara în haos economic, social și – bineînțeles – politic. Această configurație are multiple avantaje pentru AUR și aliații lui. Mai înainte de toate, pot clama – în bună logică suveranistă – că nu vin străinii (și cu atât mai mult: reprezentanții băncilor străine) să ne dicteze nouă cine să fie prim-ministru. Valul de xenofobie – care aliază antisemitismul, antieuropenismul, antimaghiarismul și antiimigraționismul – e atât de mare, încât o asemenea enormitate ar avea un succes teribil, mai ales la publicul televiziunilor „de partid”. Apoi, când prețurile o iau razna și se pune problema posibilității plății salariilor și a pensiilor, aceiași auriști ar putea clama: vedeți unde ne-au dus Uniunea Europeană și Bolojan?! În ciuda a tot și a toate (investițiile făcute pe rețele), dis­cursul antieuropean și cel nostalgic n-au reușit să devină mainstream-ul vieții publice românești. Însă prăbușirea economiei le va da un avânt spectaculos. Dintr-odată, toți vom descoperi falimentul, iar explicațiile pentru el nu vor ține loc de căldură și de hrană. Producând căderea în haos, partida rusă forțează majoritatea indecisă să ia o atitudine. Iar această atitudine va fi dictată de narativul vehiculat de mainstream-ul media – controlat de aceeași partidă!

Se pot aduce două obiecții acestei ipoteze. Prima dintre ele e aceea că nu ne lasă Europa cu NATO și că „flancul estic”, și Marea Neagră contează într-o ecuație a puterii la scară mare. Da și ba. Mai înainte de toate, Europa nu e în cea mai bună perioadă a istoriei ei: economic vorbind, are probleme, pe de-o parte cu dumpingul produselor asiatice, pe de alta cu aleatoriul deciziilor președintelui Donald Trump. Social e și mai rău: migrație necontrolată, fiecare cu interesele lui, tensiuni interne, ascensiunea extremelor. Vremea e, mai curând, pentru focalizarea pe un set minim de lucruri controlabile între țări cu o compatibilitate cât mai strânsă și nu pentru integrarea unor periferii instabile. Onest vorbind, Europa nu a metabolizat niciodată ultimele intrate – România și Bulgaria – care, mai mereu, i-au adus mai multe probleme decât ajutor: fonduri mari de susținere (în diverse variante), instabilitate (în Bulgaria, la-nceput, acum la noi), o corupție endemică și cu neputință de stăvilit și, mai ales, incapacitatea de a se baza pe ceva serios aici. Europa mică, funcțională (așa cum e ea) și prosperă e supusă la atâtea presiuni interne, că nu e de mirare dacă nu se va implica dincolo de un anumit punct în salvarea noastră de noi înșine. În plus, revenirea Ungariei în câmpul democrațiilor a schimbat configurația hărților. România – cu jocul ei ambiguu din vremea precedentei președinții – era (sau cel puțin părea) un stat stabil și prooccidental în partea asta de lume. Acum nu mai e așa: periferia estică – România și Bulgaria – e departe. Ungaria e occidentală, așa cum a fost întotdeauna, mai trebuie dusă muncă de lămurire cu Cehia și Slovacia, și, în definitiv, o linie a Europei pe conturul estic al Poloniei, Slovaciei, Ungariei, Sloveniei e mult mai ușor de gestionat și de apărat. Ideea „Marii Europe” ce integrează Ucraina, Belarusul și Balcanii în întregime cred că e pusă la păstrare pentru vremuri mai bune. Estul acesta ce începe la granița Rusiei și se termină la cea a Ungariei ar putea reveni la funcția lui de teritoriu-tampon (și câmp de luptă) între imperii. Iar Marea Neagră, dacă ne uităm cu luciditate la ea, e o mare închisă și izolată, nu e pe marile rute comerciale ale lumii.

Dar, se va obiecta în al doilea rând, e economia: căderea ratingului țării va destabiliza orice guvernare ulterioară. Dincolo de zilele de proteste anti-UE și antiglobalizare, oamenii trebuie plătiți și trebuie să existe o economie ce asigură necesarul existenței. Țara, din păcate, nu o poate face, iar „tradiționaliștii” nu sunt dispuși să se reîntoarcă zilieri în agricultură. Așa că tot la mâna Europei ajungem. Iarăși: da și ba. Căci AUR-ul poate juca pe mai multe table. Mai întâi, după un scurt carnaval al violenței – ce ar permite o redistribuire a funcțiilor și a pârghiilor de comandă (plus ceva jaf pentru băieții de galerii) –, ar putea impune, manu militari, o ordine brutală și s-ar putea duce la Bruxelles cu titlul de „garant al stabilității interne”. Europa nu e prea interesată de cine garantează stabilitatea (se vede în Maghreb, mai nou și în Levant), ci doar ca stabilitatea să fie garantată. Și noii potentați ai României ar putea continua – la altă scară – șantajul la adresa instituțiilor europene cu „căderea în extremă” (căci ei, tocmai pentru că vor asigura stabilitatea, nu vor mai fi extrema). Apoi, în fața majorării creditelor occidentale, ar putea deschide ușa creditelor chinezești. Sigur, asta înseamnă trecerea de la bancă la cămătari, căci se știe cum procedează China pe-acolo pe unde-a făcut investiții. Dar, pe termen scurt, e o soluție, și dacă oamenii mai sunt antiruși, în principiu nimeni nu e antichinez. Reacția va veni după un timp și AUR-ul are nevoie tocmai de timp, pentru a se stabiliza. În fine, pot declara „neutralitatea țării” și face afaceri cu rușii: petrol, gaze, grâne, ce mai cade, cu argumentul că între antirusism și frigul din casă sau pustiul din frigider nu prea e de ales. Mari suverani, ne-am putea duce cu mâna întinsă și la BRICS. Datori în Vest, de ce să nu devenim datori și în Est?! Căci asta e „tradiția” noastră: să fim bătuți pe ambele fronturi.

Care-ar fi efectele în politica internă? Mai întâi, scoaterea din joc completă a lui Ilie Bolojan. În cârca lui va fi trecut tot dezastrul și, până vor veni istoricii să „reviziteze” aceste timpuri (peste decenii), el va fi țapul ispășitor al istoriei noastre postdecembriste. Asta înseamnă că vor scăpa – dintr-o lovitură – de singurul om politic care ar fi capabil să agrege o contraputere la valul suveranist ce ne submerge. Președintele nu e deloc o problemă: îi vor impune ce vor și, la sfârșit, îl vor demite prin referendum. În speță, îi vor impune alegeri anticipate: pe fond de criză se vor erija în singura forță politică ce n-a fost la putere și le vor acuza pe toate celelalte de dezastrul în care ne-am prăbușit. Pot bloca Parlamentul, pot șantaja PSD-ul, pot face multe pentru a agrava criza economică cu o criză instituțională, clamând – în același timp – „nevoia de stabilitate”. Pe care o dau doar urnele. Iar la urne, adunându-și plozii (SOS, POT, PACE, plus varii neafiliați și ce mai cade de la celelalte partide) și practicând epurarea celor „călduți”, n-ar avea – speculând spaimele prăbușirii – nicio problemă. Apoi, dacă o ține tot cu extremismul, îl pot acuza pe președinte de încălcarea Constituției. E de la sine înțeles că, la referendum, acesta ar risca un scor cu o singură cifră. PSD-ul e partid de primari și de oameni cu funcții; s-ar muta toți la partidul ce deține puterea și n-ar fi surprinzător să se unească – prin absorbție – cu AUR. Câțiva grei – alde Ciolacu sau Grindeanu – vor fi dați mulțimii să-i sfâșie, dar restul, mai ales funcționarii medii, vor fi cooptați cu voioșie. N-ar fi exclus ca, destul de devreme, partidele considerate „vinovate de dezastrul țării” să fie scoase în afara legii. În definitiv, lumea s-a săturat de scandalul politic; tot ce vrea e întoarcerea la siguranță și la ceva de mâncat – chiar și cu partidul unic.

 Eu, unul, cred că aici ne aflăm. Cum spunea tovarășul Lenin: a sosit vremea revoluției; adică a transformării războiului imperialist în război civil. Numai că un asemenea șoc cere o determinare și niște calități care, din fericire, nu se arată în partida noastră rusă. Dar nu trebuie să răsuflăm ușurați, căci în joc nu sunt doar ai noștri; ce nu pot ei poate un brânci din afară. //