De același autor
România e o țară ciudată, în care nimic nu e ceea ce pare. Avem instituții, avem funcții, avem legi, regulamente, tot ceea ce trebuie, însă oamenii care le dau consistență se ocupă de cu totul altceva. Uneori – și nu tocmai rar! – exact de contrariul a ceea ce ar fi atribuțiile lor. De unde senzația că instituțiile și legile sunt total ineficiente și ar fi preferabil să vină un tătuc, care să decidă – prin pura lui voință – ce și cum. Să le luăm pe rând:
Președintele: principala lui atribuție ar fi aceea de-a ne da, tuturor, o direcție. El e cel care spune: „Facem asta”. Și, cu toții, instituții și cetățeni, avem un țel. E inutil să spunem că problemele sunt atâtea, încât e greu să alegi dintre ele: reforma teritorială a țării, menită a flexibiliza distribuția în teritoriu a fondurilor europene și articularea proiectelor mari la scară regională; reforma aparatului de stat, rămas din „tranziție” într-o formulă mai apropiată de inerția instituțiilor comuniste; cea a sistemului de pensii, pe care-l va arunca în aer prima generație de decreței ajunși la retragere; cea a armatei, sublimă în inexistența ei; cea a educației, omorâtă de precedentul președinte etc. Nu ducem lipsă de lucruri de făcut.
Profitând de poziția lui, președintele ar trebui să ceară expertiza oamenilor competenți, să judece unde e mai bine să începem și de unde se propagă efectul de multiplicare în alte direcții și să decidă. Decizia e scurtă, e clară, stabilește atribuții precise și lumea se apucă de lucru. În schimb, ce vedem? Un om depășit de funcție, care bălmăjește lucruri ininteligibile și conturează arabescuri frânte cu mâinile. Nu, ni se spune, asta e doar o aparență. Dincolo de omul inadecvat pe care-l expune media, e un pumn de fier și-o minte de șahist care face combinații infinit subtile. Dar ne aduc acestea un profit tuturor, nouă, celor pe care dânsul e abilitat să-i conducă? Sau sunt războaie în serai, care privesc doar câteva zeci – hai să le spunem sute – de persoane care-și împart puterea și privilegiile?
Se zice că președintele își vrea „guvernul lui”. Ca să ce? Căci, până acum, n-a arătat că ar avea o idee sau o direcție ori că vrea să facă ceva. Într-un an, și-ar fi putut expune clar pozițiile și am fi putut avea cu toții conștiința faptului că merită – sau nu merită – să-l susținem. Așa, omul e chiar mai gol decât în campania electorală, căci atunci măcar promitea ceva. Acum se vrea doar „mediator”. Însă nu e deloc clar de ce un mediator ar dori să aibă și un guvern al său. Una din două: sau e deasupra politicii și doar stabilește direcțiile pe care guvernul le urmează, sau coboară în arenă și-și asumă conducerea nemijlocită a treburilor țării.
Prim-minstrul: cel care va fi, căci pe cel care e l-am dat jos. Și aici lucrurile sunt stranii, căci am vrea unul care doar să semneze actele Guvernului (cel mai bine, chiar fără să le citească), dar să nu guverneze. El va avea „responsabilitatea guvernării” – adică va trebui să explice ce și cum (chiar dacă nu știe ce și cum) și va folosi pe post de paratrăsnet: lumea va avea pe cine-și descărca furia că treburile nu merg cum trebuie. Dar, în rest, nu va avea nicio putere efectivă. Prim-ministrul nu va fi omul care coordonează activitățile statului, ci un soi de contabil de-a treia mână, care plătește salariile și truchează statisticile pentru a ascunde devalizarea economiei naționale. Și ideea e aceea de-a fi o figură într-atât de ștearsă, încât să nu facă umbră nimănui. În fapt, în ședințele de guvern, miniștrii – numiți politic – să-l poată pune la punct fără probleme.
Și cu economia, cum vom sta? Simplu: o dată la șase luni ne ducem la Comisia Europeană și declarăm sentențios că, dacă nu ne mai dă niște bani, basculăm în extremă. Vrea Uniunea să aibă un stat-problemă – cal troian al rușilor sau al chinezilor – pe „flancul estic”?! Dacă nu, să deschidă portofelul. Și știm ce-avem de făcut: crescut salariile și pensiile la politicieni, judecători și servicii militarizate, mai o indemnizație ici-colo, bani la primării și în megaproiecte de care nu se alege nimic. Așa merg lucrurile și, de vreme ce merg, nu e niciun motiv de-a schimba ceva. Dacă apar probleme, evident, de vină sunt neomarxiștii, lgbt-iștii, intelectualii și Europa. Și dacă nu ne mai merge cu Europa? Păi, atunci schimbăm macazul și vorbim de gazul ieftin din Est. Ce preferați, trotineta și dopul legat de pet sau căldură la iarnă?!
Armata e numele unui nimic. România n-a avut niciodată în istoria ei altă armată decât cea de paradă. Când am avut nevoie de oștire, în 1916, în 1944, n-am găsit nimic altceva mai util decât să „întoarcem armele”. Adică să ne așezăm – vinovați – la remorca învingătorilor. Care, întotdeauna, ne-au tratat ca pe o țară cucerită. Asta e istoria, neplăcută, dar, din păcate, adevărată.
Armata presupune două lucruri esențiale: un sistem de comandă profesionalizat și o dotare corespunzătoare războaielor contemporane. Și, bineînțeles, aducerea oamenilor „subt arme”. Abia pe asta o putem face; evident exceptând odraslele de politicieni, primari, judecători, militari, tot-soiul din servicii și – cum se cuvine – oricine poate plăti ca să intre la excepții. Plus cei care vor fugi unde văd cu ochii. Structura noastră de comandă am văzut-o cu doi foști prim-miniștri: oameni speriați pe vreme de pace, nu e clar ce-ar face în timp de criză. Iar armamentul ne e de-ăla vechi, de pe vremea mareșalului Kulikov, bun de copiat în fiecare an în inventare. Onest vorbind, nu are rost să ne facem niciun fel de iluzii, în caz de presiune externă, armata noastră ar capitula în câteva ore. Cu condiția de-a ajunge la o „înțelegere” cu viitorii învingători. Pe plan intern ar fi o placă uzată: „Suferim împreună cu poporul”.
Parlamentul e și el o comedie tristă: o adunătură de oameni la mâna șefilor de partide, care n-au inițiative, nu votează decât la ordin, în general nu știu ce votează, și care-și petrec mandatul făcându-l rentabil economic. Greu de crezut că ar fi în măsură cineva să legifereze cu o asemenea masă de oameni convinși că elecțiunea populară e, în fapt, elecțiune de drept divin și, odată ce-au ajuns acolo unde se află, sunt deasupra muritorilor de rând. Și, firește, cățărați în funcție, nu vor decât un singur lucru: ca funcția să fie pe viață. Nu există curente, tendințe sau opțiuni în rândul lor. În fapt, sunt asemenea cetelor de oameni primitivi: au un șef și acela hotărăște totul.
Singurul lucru modern e țesătura de intrigi balcanice în virtutea cărora fiecare vrea s-ajungă, dacă nu șef, cât mai în proximitatea șefului, deoarece această apropiere se cuantifică în avantaje și privilegii. Partidele politice nu sunt nimic altceva decât forme organizate de exploatare a populației – prin intermediul a tot soiul de „legi” – și seraiuri în care se fac și se desfac „structurile de conducere”. Le ține acolo unde sunt, pe de-o parte, inerția constituțională, pe de alta, invocarea dușmanilor de care fiecare pretinde că ne apără. Dacă ar fi să vorbim cinstit, niciunul dintre ele nu are o susținere reală în societate și oricare se va prăbuși în irelevanță la fel de rapid și de definitiv ca defunctul PNȚCD.
Administrația e „meserie”, în toate sensurile cuvântului. Orice funcționar e „șef”, pentru că lui salariul îi vine, indiferent de ceea ce face. Ca atare, noțiunea de „calitate” în administrație e un nonsens. Singura preocupare a oricărui funcționar, dincolo de micul gheșeft de la ghișeu, e cum să-și rentabilizeze postul; cu alte cuvinte, cum să facă și o afacere personală, la care să‑și aboneze clienții de la stat. Asta e o idee genială pentru că, într-o asemenea logică, cheltuielile sunt, toate, la stat, iar profitul e al celui cu „inițiativă”. Ca atare, toate ideile acestea europene, cu digitalizare, transparentizare, trasabilitatea fondurilor etc. sună ca niște amenințări brutale în administrația noastră. Nu de așa ceva avem noi nevoie, ci de un sistem al cinurilor funcționărești, în care fiecare să știe cât poate colecta de jos și cât trebuie să plătească mai sus.
Nimeni nu vrea „reforma administrației” pentru că nimeni nu vrea să-și piardă privilegiile și, mai ales, posibilele privilegii, în care a investit în trecut și continuă să investească în prezent. La limită, funcționărimea, dacă e amenințată cu adevărat, poate bloca totul; dublată de instituțiile militarizate, poate propaga o mulțime de panici în corpul social. Ideea ei e simplă: tot omul să aibă o slujbă la stat (pentru pensie) și, în rest, fiecare „se descurcă” cum poate (pentru casă, copii și vacanțe). Și dacă șefii cei mari au inclus totul în pachetul privilegiilor proprii, de ce să nu-i lase și pe oamenii de rând să-și vadă de-ale lor?!
Evident, ne putem duce prin toate cotloanele societății și peisajul e la fel. Ce avem aici? O lume anomică (ce nu cunoaște altă lege decât cea a „asigurării” proprii) și lipsită de orice coeziune. Nu societatea e cea care poate reacționa la lipsa de direcție și la tradiționala proastă organizare și funcționare a statului. Societatea nu mai are decât o singură putere: cea a reactivității, a faptului de-a le urla în față „NU!” oricăror reprezentanți ai oricărei puteri. În intervalul dintre alegeri pare pasivă și absorbită de micile ei descurcăreli. Dar, o dată la patru ani, se trezește și urlă. A făcut-o în 2024 și am anulat alegerile prezidențiale de atunci. În 2028 oare vom fi situația de-a anula cu totul alegerile și de-a le explica oamenilor că e mai bine fără ele?! Căci într-acolo mergem: fie la o catastrofă la ieșirea din urne, fie la închiderea urnelor. Când nimeni nu-și asumă faptul de-a conduce și de-a face ceva în țară, lucrurile se descompun și haosul degradează totul.
