Domnul Bolojan. Bilanț provizoriu

Domnul Bolojan își încheie mandatul de prim-ministru după un an și trei luni, dintre care 10 luni agreat de parlament – căci e greu de spus „în condiții normale”, dat fiind că el însuși a spus că guvernul a funcționat „cu frâna trasă” – și 5 luni ca interimar, după suspendare. Ambele guvernări au fost magistraturi de criză, dat fiind că – atunci când domnul Bolojan ajunge la Palatul Victoria – România e, după „rotativă”, cu o datorie imensă și cu slabe posibilități de plată. Lungul an electoral 2024 – 2025 a hrănit speranțe (care s-au dovedit a fi deșarte) în varii categorii sociale și a sfârșit – dincolo de ambiguitatea, niciodată explicată, a alegerilor – într-un cvasifaliment economic. Propulsat prim-ministru într-o perioadă de criză, legat de o coaliție de forțe politice între care existau puternice fricțiuni, domnul Bolojan a fost în situația de a face doar „ceea ce trebuie” și cu o reținere care – pentru cei care-l cunosc – nu-i e proprie. La capătul acestui mandat pot fi decelate câteva lucruri care pot da deopotrivă măsura omului și a lumii noastre de astăzi.

Mai înainte de toate, domnul Bolojan a știut – din primul moment – ce trebuie să facă și, în bună măsură, cum trebuie să facă. S-o spunem direct: aceasta e o mare calitate a unui om politic ajuns într-o funcție de decizie. Și, onest vorbind, o calitate greu de recunoscut majorității prim-miniștrilor care s-au perindat în funcții publice în ultimii 15 ani. În primul rând, domnul Bolojan vine din administrație, unde a petrecut vreo 20 de ani, trecând prin multiple funcții și având de rezolvat diverse probleme. Sigur, problemele unui oraș sau chiar cele ale unui județ sunt altele decât problemele țării în întregul ei. Numai că domnul Bolojan a avut și șansa de-a se familiariza și cu acestea din urmă, chiar din prima poziție din stat, în cele trei luni de interimat prezidențial din primăvara lui 2025. Probabil, la nivelul variilor funcții pe care le-a avut, fostul prim-ministru va fi observat existența unui soi de „teoremă a lui Gödel” în administrație: orice ai face la un anumit nivel, există un set de probleme (și încă din acelea, decisive) ce nu pot fi rezolvate decât la nivelul superior. Faptul de-a fi avut șansa de-a ocupa câtva timp fotoliul prezidențial cred că i-a dat ocazia de a vedea cum se dezleagă câteva dintre dificultățile de care – la diverse niveluri – s-a lovit și (ca prim-ministru) avea să se mai lovească. Așa că, deopotrivă de jos – ca prefect, primar și președinte de consiliu județean, dar și de sus – ca președinte interimar, domnul Bolojan a venit la Palatul Victoria cu o bună cunoaștere deopotrivă a problemelor țării și a mecanismelor administrative prin care acestea pot fi rezolvate. Acesta e un avantaj considerabil pentru oricine intră în înalta administrație.

Domnul Bolojan a mai avut un avantaj, de astă dată de ordin personal: o putere de muncă, aparent fără limite. Aceasta l-a făcut să cunoască nu doar detaliile funcționării aparatului de stat, ci și modalitățile în care un înalt funcționar e supus riscurilor. Căci, nu e greu de bănuit, șefii se schimbă, în vreme ce eșaloanele doi și trei rămân la locul lor. Și interesul acestora e acela de a-și conserva funcțiile și, prin ele, privilegiile. Și atunci se poate întâmpla ca unui decident să i se pună pe masă, zilnic, sute de hârtii ce trebuie semnate. Iar omul, neobișnuit cu concentrarea atenției vreme de opt-zece ore pe probleme care, până ieri, îi erau străine, să semneze și una (să zicem a 143-a pe ziua de azi, cam pe la jumătatea pachetului) care era „pusă” acolo cu cine știe ce amănunt contrar legii. Și, dacă a semnat-o, semnată e. Iar apoi, din când în când, îi e arătată și i se amintește că DNA tratează asemenea cazuri și presa noastră „independentă” e foarte interesată să le facă publicitate. Din acel moment, decidentul în cauză e complet dependent de aparatul care-l folosește așa cum crede de cuviință. Ceea ce nu a fost cazul domnului Bolojan. Dânsul știa, din lunga sa carieră administrativă, de ce și cum să se ferească și – cel puțin de la un punct încolo – a fost o problemă pentru cei care se pricepeau să „domesticească” (prin asemenea metode) miniștrii și prim-miniștrii.

Așadar, am avut de-a face cu un om care știa ce voia și care – în egală măsură – știa să se ferească de capcanele pe care i le întindea administrația de sub el. Ce voia domnul Bolojan? Să aplice la scara întregii țări modelul de succes de la Oradea. În ce constă acesta? În reduceri semnificative, mai ales „cu personalul”, ce duc la economii bugetare care – la rândul lor – multiplicate cu fondurile europene, permit investiții coerente în infrastructură. Domnul Bolojan este exact opusul unui populist: el nu „dă la oameni” câteva firimituri, ce se duc imediat în consum (și, prin urmare în profitul marilor retaileri). Nu, dânsul realizează toată infrastructura cu care statul e dator pentru a veni investitorii care, la rândul lor, creează locuri de muncă pentru oamenii dintr-o anumită regiune. Odată ce aceștia sunt ocupați și au salariu, ține de ei să avanseze și să cheltuiască mai mult. E, dacă mă pot exprima astfel, logica liberalismului – și a capitalismului – clasic. Până face reducerile, domnul Bolojan procedează paușal: miniștrii, directorii de departamente, de deconcentrate sau de agenții sunt cei responsabili cu tăierile de posturi sau de salarii. Firește că multe dintre aceste instituții sunt agregate familial–feudale și din ele vor pleca cei care nu intră în mecanismul de rudenie sau de vasalitate al „firmei”, și primii dintre aceștia sunt, adesea, cei care-și fac treaba. Dar asta nu contează prea mult pentru domnul Bolojan. Ideea dânsului este aceea că aceia care rămân au lucruri clare de făcut; dacă le fac e bine (intră în sistemul recompenselor pentru realizarea proiectelor), dacă nu, mai pleacă o tranșă. E un sistem dur și fără prea multe menajamente pentru oameni, dar care are ca efect faptul că – funcționând ca o presiune continuă – transformă persoane oarecare (adesea dedate la corupție) în „servitori ai statului”, care, în cele din urmă, ajung să‑și facă treaba (aproape) așa cum trebuie. Echipa domnului Bolojan e de câteva persoane, în care dânsul are încredere, restul sunt cei pe care-i găsește și pe care – prin acest sistem de amenințări și recompense – îi „convertește” la cauza dânsului. Și, în curând, cei mai mulți dintre aceștia descoperă că pot face – pe cale cinstită – și carieră, și venituri mai mari decât în vremea în care funcționau în logica „înțelegerilor” de tot felul.

E limpede că, pentru a putea demara în felul acesta, domnul Bolojan are nevoie de două lucruri: de controlul (dacă se poate, total) al aparatului de stat și de timp. Ei bine, în poziția de prim-ministru n-a avut niciodată controlul total al instituțiilor din subordine, așa cum l-a avut la Oradea. Asta vrea să spună că nici mecanismele de selecție, nici amenințările cu tăierile și nici recompensele pentru cei care-și fac treaba n-au funcționat așa cum se spera. Drept pentru care economiile s-au făcut așa cum s-a putut, în speță lovind – dur – mai ales în cei care nu se puteau apăra: profesori, elevi, pacienți cu diverse boli și dizabilități. Ne place sau nu, asta e esența puterii: faptul de-a lovi în cei care nu se pot apăra. A-i proteja pe aceștia ține de luxul unei bunăstări la care noi – ca țară – încă nu avem acces. S-ar putea foarte bine că aceste lovituri date celor mai dezavantajați să rămână pe veci legate de numele domnului Bolojan și lumea să uite deopotrivă criza absolută pe fondul căreia a venit la Palatul Victoria (cu o scadență a ratelor dobânzii pentru care nu exista nicio amortizare internă) și intențiile – reale – de reformă ale dânsului.

Și-a luat acest risc, bănuiesc, mizând pe celălalt element esențial: timpul. Acționând energic, ar fi reușit să ducă la împlinire măcar câteva proiecte și toată lumea ar fi văzut că modelul dânsului funcționează. Acest fapt i-ar fi dat un dublu credit: pe de-o parte, să apese mai tare asupra aparatului de stat, fără a mai fi ținut în lesa convențiilor politice, pe de alta, de-a extinde regula tăierilor și acolo unde ele chiar afectează marile „cumetrii” (de pildă, în agențiile de stat). Probabil că, dacă ar fi avut un răgaz, ar fi putut ajunge și la funcționărimea mică a celorlalte partide, arătându-le că se pot descurca și fără dependența de structura feudală a formațiunii lor politice. Numai că, din poziția dânsului, a descoperit foarte repede că tocmai de timp nu are parte. Pe de-o parte, președintele, care – pe fondul neîncrederii lui structurale – s-a simțit stânjenit de la bun început de viziunea clară și de stilul decis al premierului, pe de alta, parlamentul scindat în trei și incapabil de orice decizie, și, în fine, presiuni străine ce rămân, deocamdată, neclare au apăsat asupra dânsului și, mai ales, asupra intențiilor sale. Finalmente, domnul Bolojan n-a reușit să facă prea mult din ceea ce și-a propus. Rămân plata ratelor la datoria externă, tentativa de-a acumula ceva (ratată din cauza creșterii prețului combustibililor) și tăierile de venituri la categoriile cele mai sărace ale populației.

Și mai e un lucru pe care domnul Bolojan nu l-a făcut, deși îi era clară numărătoarea inversă a zilelor de prim-ministeriat: faptul de-a fi ieșit de la Palatul Victoria cu Cartea Albă a guvernării în mână. Așa, președintele și PSD-ul îi vor putea pune în cârcă tot ceea ce vor. Presa de partid va amplifica orice acuzație și dânsul va fi în postura – nu tocmai dezirabilă – de a se dezvinovăți de tot ceea ce va fi acuzat. Și știm cum funcționează acest mecanism: când va reuși s-o facă pentru una, va fi acuzat de alte zece. În definitiv, va fi foarte confortabil pentru PSD să-și ascundă eșecul în spatele „grelei moșteniri” a lui Bolojan. Și, după cum e de așteptat, președintele va vorbi în dodii, iar actualul prim-ministru va tăcea înțelept.