De același autor
Ce poate înțelege un cetățean de rând din ceea ce se petrece pe scena politică națională? Că se duce un război între trei grupări: PNL – USR – UDMR, pe de-o parte, PSD, minorități și diverși transfugi, pe de alta, și, în fine, AUR și sateliții lui. Niciuna dintre ele nu poate face singură o majoritate care să susțină un guvern, așa că – inevitabil – fiecare e în situația de a-și găsi aliați. PNL-ul cu ai lui ar prefera o pauză de opoziție, care să-i crească cota pe fondul crizei economice ce se anunță (și pe care guvernarea oricăreia dintre celelalte două formațiuni o va potența). AUR ar vrea puterea singur, mizând pe descompunerea unor franje din celelalte partide care, repede de tot, ar începe să-l graviteze. În fine, PSD-ul – deși, formal, nu invocă o alianță cu AUR – ar fi dispus la orice formă de coaliție care l-ar exclude pe actualul premier, ar feri partidul de răspunderea directă a ceea ce va urma și l-ar menține ca „forță conducătoare” în viitorul guvern. Fiecare dintre cele trei forțe politice s-a asociat cu o idee a guvernării: PNL-ul cu reformarea statului, PSD-ul cu „stabilitatea” și AUR-ul cu revoluția radicală, menită a disloca ordinea veche.
Formal, reforma e calea pe care România s-a angajat încă din 1990 și cu pași mai mari din 2005 (de la semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană). Reforma nu e „ceea ce ne cere Bruxelles-ul”, ci o necesitate internă, căci, pe măsură ce societatea se modernizează, trebuie adaptate noilor realități și diverse componente ale statului. E ceea ce vedem mereu atunci când ne lovim de câte o problemă: ba nu avem legislație, ba legislația nu cade pe problemă, ba ne lipsesc „metodologiile de aplicare”, ba instituțiile menite a le „implementa” sunt prost calibrate, ba sunt populate cu oameni care abia știu despre ce e vorba, dar – altminteri – sunt foarte descurcăreți. Morala acestei stări de lucruri e aceea că, deși în România intră mulți bani, beneficiul lor public rămâne sub așteptări: parte din ei sunt sifonați politic și administrativ, însă – probabil – și mai mulți se pierd pentru că nu avem mecanismele necesare pentru a-i pune la lucru. Așa că, da, reforma legislativă, administrativă și instituțională e un imperativ. Oarecum, fiecare formațiune politică realizează acest lucru, însă amână mereu începerea ei. E limpede că o asemenea mișcare ar bulversa multe habitudini, mai ales acolo unde e sprijinul politicii de la centru: în administrația locală din teritoriu. Mai mult sau mai puțin, șefii de partide le-au dat „o largă autonomie” (ce frizează drepturile feudale), plus un flux continuu de fonduri oamenilor din UAT-uri, cu condiția ca aceștia să le aducă voturi la diversele scrutine prevăzute. În „anul electoral” 2024 – cu cele patru runde de alegeri –, lucrurile aproape c-au scăpat de sub orice control, „baza” șantajând „centrul”, iar acesta cedând în ideea că va putea reveni la statu-quo ante după alegerile pe care spera că le va câștiga. N-a fost să fie și ne-am trezit nu cu o descentralizare reală, ci cu o scurgere de fonduri („Anghel Saligny”, PNRR etc.) care devine incontrolabilă și alimentează un jupânism tot mai obraznic în teritoriu. Așa că nu e de mirare că ideile de reformă ale domnului Bolojan s-au lovit de o rezistență puternică acolo unde partidul-stat, PSD-ul, își află centrul de greutate: în comunele și orașele din zonele cel mai puțin dezvoltate ale țării.
Pentru administrația acestora din urmă, înapoierea e o afacere bună: în locurile „unde nu se întâmplă nimic”, singurele posibilități de subzistență sunt legate de stat: direct – prin angajare sau indirect – prin favorizare și / sau protecție. Toate acestea creează o clasă de clienți în sens roman: oameni care depind de șef și, ca atare, e în interesul lor să-l susțină și să se alinieze solidar în spatele lui. La rândul său, șeful, când ajunge la fonduri sau partidul lui e la guvernare, îi răsplătește financiar ori cu funcții. Faptul că lumea din jur se ruinează și tinerii părăsesc locul nu e o problemă; dimpotrivă: prețul imobiliarului scade și „oamenii cu bani” cumpără terenuri și locuințe mai pe nimic pe care, apoi, le pot închiria sau vinde pe bani buni oricărui „dezvoltator” sau „investitor” ce apare la orizont. E aproape un fel de cuponiadă pe terenuri: cei care simt că au ceva de făcut se duc în „zonele de dezvoltare” ale țării sau în alte țări, iar cei ce rămân nu mai au capacitatea (fizică, financiară și tehnică) de-a se ocupa de prea mult, așa că vând la orice preț. Mă tem că încă nu vedem acest lucru, însă – mai ales în regiunile pe care le considerăm „devaforizate” – începe să se ridice o nouă moșierime care va avea un cuvânt de spus în viitor. Asta, dacă nu cumva va reproduce – la alt nivel – formula propriului succes: vânzându-și terenurile rurale pentru a investi în imobiliarul urban sau, cine știe, pentru a-și pune fondurile la adăpost în alte țări. Paradoxul e acela că PSD-ul, care continuă a se revendica drept un partid al „clasei muncitoare” și al pensionaților ei, a ajuns – în fapt – unul al înaltei administrații centrale (datorită longevității la guvernare) și al acestei moșierimi din teritoriu. Și asta e ceea ce atrage la el: promisiunea de-a crea „noua clasă” a capitalismului „original” autohton. S-a văzut acest lucru la votul de demitere a Guvernului Bolojan.
AUR-ul are audiență pentru că vrea – la modul declarativ – răsturnarea ordinii existente. Ca mai peste tot în lume, partidele zise de dreapta sunt, în realitate, partide revoluționare. În contextul în care stânga – mitterandistă, blairistă sau obamistă – a ajuns la putere și a modificat structurile statului adaptând socialismul unui capitalism tehno-financiar globalizat, dreapta a preluat discursul lui Che Guevara și luptă pentru „revoluția demnității”. La noi, o coaliție bizară de marginali, exaltați, adepți ai „sfinților închisorilor” și nostalgici a tot și a toate vrea să dea jos „orânduirea crudă și nedreaptă” ce îi blochează accesul la ceea ce consideră că îi aparține de drept. Nu e vorba de realizarea unei revoluții sociale, pentru care nu au nici ideile, nici mijloacele, ci de o frondă mai curând la nivelul discursului („independență, suveranitate și neatârnare”, „revenirea la valorile tradiționale” – pe care fiecare și le poate închipui cum vrea), dar – mai ales – de a lua locul „la butoane” PSD-ului. S-a spus că AUR-ul ar fi creația – în laboratoarele SRI-ului – a marelui partid iliescian. Dacă e așa, și-au creat nu doar succesorul, ci și ucigașul, căci AUR are mult mai mult de câștigat din combaterea PSD-ului decât dintr-o alianță cu acesta. Cu cât rămân mai mult în afara jocului politic și cu cât își afirmă mai mult purismul („toată puterea la AUR”), cu atât susținătorii lor se vor radicaliza mai mult și cu atât erodarea celorlalte partide le va aduce mai mulți susținători. Interesant sau nu, dar n-am văzut încă – cum mă așteptam să apară – scenele preparicidale de familie: tatăl – baron PSD și fiul – „războinic al luminii” la AUR. Absența lor – cel puțin sub lumina ecranelor – arată că ultimul partid vizează realmente proletariatul urban și rural și îi instrumentează frustrările.
Încă o dată: ce putem vedea în toate acestea? În primul rând, faptul că PSD-ul a sfârșit prin a fi modelul tuturor partidelor din România. Iar în cazul acestuia e din ce în ce mai evidentă filiația cu fostul Partid Comunist Român. Asemenea acestuia din urmă, PSD-ul se definește nu printr-o doctrină (pe care cred că n-o cunoaște nimeni în partid, în orice caz nu cei care-l conduc), nu printr-un program sau proiect (care sunt – dacă sunt – colecții de vorbe ce nu interesează pe nimeni), ci prin ceva cât se poate de elementar: controlul resurselor și al distribuției lor. Această aptitudine administrativă de a dispune de economie (direct, la nivelul colectărilor și al intrărilor de fonduri, și indirect, prin reglementările fiscale și juridice – și de asta justiția e legată organic de conducerea de partid) constituie esența politicii autohtone. Dincolo de ea nu e nimic sau, la fel de bine, poate fi orice. Ideile și ideologia nu înseamnă nimic și, bănuiesc, oamenii noștri politici – cu sau fără ghilimele – se uită cu perplexitate la cei care recurg la ele. Pentru ei, politica e asemenea familiei țărănești sau bandei din spatele blocului: ești cu cel mai tare, pentru că ăla te lasă să faci și tu o mulțime de lucruri și te apără de alții, care te-ar putea bate. Iar pe el, pe tată sau pe șeful bandei, îi susține numărul celor care depind de el. Cu adâncă tristețe, dar asta e tot.
Dincolo de aceste lucruri nu e decât războiul gangurilor. Aflat în situația de-a pierde controlul resurselor statului, PSD-ul a declarat război total celui – și celor – ce vor să se ocupe de această problemă. În joc nu e persoana – în fond, nesemnificativă (a) – domnului Grindeanu, ci existența însăși a PSD-ului și, chiar mai mult decât atât, a modelului politic al României postdecembriste. Sau al celei de după 1948. Or, la fel de bine, de după 1934. Controlul resurselor, partidul-stat, crearea piramidelor de putere, multiplicarea lor – la vedere și în obscuritate, punerea în fruntea acestora a unor indivizi dubioși (incapabili și șantajabili), asigurarea – contra cost – a sprijinului din teritoriu, plătită cu acceptarea feudalizării țării, modernizarea cu țârâita, risipa enormă de disponibilități materiale și umane, oscilația permanentă între slugărnicie și obrăznicie și, finalmente, victimizarea de masă (în care nu mai există eroi și victime, buni și răi, adevăr și fals) – aceasta e istoria contemporană a României. Personajele ei sunt aproape interșanjabile.
