Unchiu' Ascorel

Pe domnul Nicușor Dan l-am întâlnit, cu totul tangențial, cândva, pe vremea burselor franceze. Vom fi stat la coadă la Cantina Albert Châtelet de lângă Rue d’Ulm, ne vom fi salutat la vreun colț de stradă sau ne vom fi zărit la una dintre acele întâlniri de epocă ale tinerilor români. Nimic nu-mi dă dreptul să mă pronunț asupra dânsului așa cum era pe vremea aceea, dat fiind că nu-mi amintesc să fi discutat sau să fi avut alte contacte decât cele pur formale ale politeții. Singurul lucru pe care-l țin minte e faptul că matematicienii ceilalți (erau o ceată, la Paris, pe vremea aceea) îl considerau deștept, dar îl priveau cu mult umor, ca pe unul distrat, un soi de Screech, deopotrivă inteligent și cam șui. E limpede că acest portret – foarte vag – din memorie nu seamănă cu cel al președintelui României, însă, pe de altă parte, acesta din urmă, cu aerul lui smerit și bonom, îmi evoca mereu ceva și nu știam ce. Abia într-un târziu mi-am amintit: e vorba de ASCOR-iștii anilor ’90.

Probabil că ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România) va mai fi existând și azi, dar – în mod cert – e departe de bătaia pe care-o avea în anii ’90. Atunci eram proaspăt ieșiți din comunism, aveam – la propriu, în stradă – o mulțime de tineri cărora „materialismul dialectic și istoric” nu le spusese nimic și care refuzaseră instinctiv gunoiul pe care li-l îndesa pe gât ideologia ceaușistă. Încă dinainte de 1989, cu videotecile și muzica rock, cu ce cădea (o carte interbelică, un roman difuzat „pe sub mână” sau o revistă „de dincolo”), ei se situează într-o contracultură a rezistenței care – odată cu Piața Universității – devine una a contestației. Ceaușescu ne vrusese pe toți muncitori, „constructori conștienți ai socialismului și ai comunismului în România”; noua generație în blugi (cei mai mulți. de calitate îndoielnică, aduși cu tirurile din Turcia) se vrea americană sau, oricum, occidentală. Comunismul reprimase țărănimea și Biserica, tinerii se întorc „la rădăcini”, exaltând ruralul și înghesuindu-se în biserici. Ascultă rock (metallic – dacă se poate), își lasă plete (strânse la spate în codițe), umblă în blugi skinny, dar nu ratează o vecernie, citesc Stăniloae și romanele SF care începeau să apară și pendulează între Petre Țuțea și Părintele Cleopa. Unii au alură dostoievskiană: poartă bărbi de mujici, sunt încruntați și cu privirea fixă, știu că Fiara a muncit lumea (pe la Pitești și-n alte părți) și trăiesc – concentrați – în iminența Apocalipsei. Alții sunt întruchipări ale lui Alioșa Karamazov: zâmbesc candid la orice, sunt nonstop cu binecuvântarea pe buze, plini de o bunăvoință pe cât de patetică, pe-atât de inadecvată și trăiesc mecanic o fericire fără obiect. Cei mai uimitori dintre ei sunt cei care vin dinspre științe și nou-apărutele informatici: aceștia se îndoapă cu dogmatică, iar aceasta e – pentru ei – ca axiomatica sistemelor formale (de care se ocupă la cursurile profesionale): totul decurge pas cu pas, într-o logică impecabilă, de la „a = a” sau „există Dumnezeu” la valabilitatea universală a calendarului iulian și la „sfințenia Căpitanului”. Mulți dintre ei sunt virusați nu doar de acest gen de religiozitate grea, ci și de fantasmele naționalismului. „Mucenicii” lor nu mai avuseseră șansa de-a ieși pe-afară (după 1945), în schimb zăcuseră – în închisori sau domicilii forțate – pe te miri unde și, mai mult de nevoie decât de voie, realizaseră o legătură strânsă cu pământul pe care-l lucraseră. Ca să nu mai vorbim de cei din Spania (legionarii, nu căpșunarii), pentru care „patria” se sublimase în vis și neagră melancolie. La rândul lor, tinerii, aflați – pe atunci – între două lumi, erau tentați să idealizeze un rural de care se-ndepărtau tot mai mult. Viitorul lor era în mari corporații, dar asta nu-i împiedica să idealizeze „pământul sfânt”, trăind într-o bizară schizofrenie în care „naturalul” rudimentar și „sărăcia” evanghelică coabitau – e drept, „traumatic” – cu hipertehnologia de ultimă oră și cu rafinamentul de restaurant central (acela fiind etalonul luxului în epocă).

Privită retrospectiv – și fără tentația nostalgiei (căreia încă nu i-a venit vremea), lumea aceea are un aer carnavalesc. Azi ne-am minuna de discursurile lui Ioan Alexandru sau de cele ale lui Sorin Dumitrescu, care amestecau teologia cu literatura, arta cu politica, pe „sfinții închisorilor” cu comploturile masonice (încă nu venise moda lui Soros) și totul cu ceva neclar, dar destul de verde. Și toate acestea erau deopotrivă strigate și murmurate, printre incantații și rugăciuni. Dar așa erau vremurile: atunci ne era foame de tot, dar aveam acces la foarte puțin și aceste pastile concentrate erau potențiatorii de gust ai unei cunoașteri care – încă – nu știa nici ce, nici cum să caute. Nu cunosc traiectul domnului Nicușor Dan, dar am vaga bănuială că – la vremea lui – se va fi impregnat de această atmosferă. Cu atât mai mult la București, unde Marian Munteanu – pe patul de spital – evoca „Răstignirea” lui Mantegna și literatura codrenistă o concura pe cea simistă la tarabele din fața Universității. La Paris, probabil că va fi trăit mai mult în „cercul strâmt” al românilor de acolo (anticomuniști din fire și de nevoie) și se va fi întors cu sensul unei misiuni pe care-o are de îndeplinit acasă. Nu e prea clar care era această misiune, dar s-a întâmplat ca timpul să-i dea un conținut. ASCOR-istul e un providențialist: totul intră într-o logică de altă natură, care adună secvențele disparate ale vieții sub un sens comun. Și totul stă sub semnul miraculosului. Dostoievskienii sunt zeloși: vor să grăbească împlinirea vremii; cei din stirpea lui Alioșa Karamazov sunt deasupra vremelniciei: ei știu că Domnul conduce istoria și lucrurile se dispun așa cum vrea El. Președintele nostru e – cum spun francezii – un miraculé: cineva care a văzut cu ochii lui (și-n viața lui) cum se-mplinesc minunile. Greu de imaginat, pentru cineva care-l cunoștea înainte de 2000, că omul acesta va face un partid; și mai greu de crezut că – după ce-a fost dat afară din propriul partid – va reveni, și încă cu succes, în politica mare; în fine, nimeni n-ar fi pariat că va ajunge chiar președinte. Și, uite, i-au ieșit toate! Calcul impecabil, cum susține domnul Bogdan Suceavă? Eu, unul, cred că e mai curând acest providențialism al celui care trăiește surâzător, deopotrivă candid și stingher, în proximitatea iminentă a miracolului.

În definitiv, această pasivitate a unei așteptări ce cheamă împlinirea e însăși esența arhetipului făgărășean de la care se revendică contracultura președintelui: Ion Gavrilă Ogoranu. Meritul acestuia nu e cel de-a fi înfruntat la nesfârșit potera, căci luptele grupului său cu Securitatea pusă pe urmele lor n-au fost chiar așa de multe; ci cel de-a se fi sustras capturării de către agenții regimului vreme de decenii. Neprins, el era acolo – între cei care murmurau, dar nu se puteau opune; era simbolul viu al faptului că puterea nu e atotputernică și că lumea veche (fie ea și cu cămașă verde) continuă să dăinuiască, sfidând-o pe cea impusă. Cred că domnul Dan e foarte sensibil la asemenea lucruri: starea aceasta contemplativ–expectativă, pe un fond de bonomie crispată, pare a fi natura dânsului. În fond, nu e și matematica o artă a contemplației divinului ce se dă în perfecțiunea formelor și în necesitatea relației dintre numere? Poate de aici încăpățânarea de-a nu mișca nimic, de-a refuza orice sugestie și ispita unui imobilism greu de înțeles. Reacția rapidă, capacitatea de-a sesiza o situație în desfășurare, decizia ce tranșează, verbul ce desparte apele sunt tot ceea ce îi e mai străin președintelui. Dânsul lasă lucrurile să curgă, pe făgașul lor, oarecum convins de faptul că nu oamenii determină acest făgaș, ci ceva mai puternic decât ei. Ceva ce nu poate fi nici grăbit, nici încetinit. Mi-l închipui cu ușurință ascultându-și consilierii cu același aer surâzător – sau, după caz, absent –, mulțumindu-le politicos, dând din cap amabil, dar trimițând sugestiile lor într-un sertar al aparatului birocratic sau al memoriei proprii, unde nu au nicio urmare. Pentru dânsul, dovada că a ajuns acolo unde a ajuns e garanția faptului că Providența lucrează în istoria noastră. Singura lui problemă ar fi aceea de-a o face vizibilă: ASCOR-ist, zâmbitor, à la Alioșa Karamazov – oprindu-se pe stradă, lăsând în urmă SPP-eii (care, firește, intră în panică), abordând relaxat și intrând în vorbă cu un copil sau cu un pensionar, eventual luând-o în cine-știe-ce direcție cu acela și povestind ca doi vechi cunoscuți. Ce e președintele, în fond? Un om ca toți ceilalți, căruia-i e dat a simți ceva mai mult vântul Proniei ce ne mișcă nava în timp. Domnul Nicușor Dan e Iohannis căzut în bonomie, refuzând luxul și întors de la responsabilitatea inspectorală la condiția de elev inteligent și pus pe șotii. Și, mai ales, cu inima de ASCOR-ist a „celor mai frumoși ani”.

N-ar fi exclus ca, odată cu dânsul, nostalgia să nu mai vizeze ceaușismul, ci să se-ntoarcă spre deja straniii ani ’90. În care totul părea – încă – posibil. Ceea ce domnul Nicușor Dan pare a nu vedea e faptul că lumea noastră nu mai e, ca atunci, lichidă, ci – în unele părți ale ei – a încremenit în forme coșmarești. Peste care, parcă fără nicio noimă, flutură zâmbetul președintelui.