De același autor
Violenţa naşte violenţă. Episodul în care un jurnalist din prima linie a presei româneşti, Mircea Marian, devine victimă doar pentru că ideile sale nu convin (nu ştim, cel puţin până acum, dacă atacatorul şi-a premeditat sau nu agresiunea) este un indice al gradului de primitivism din societatea noastră.
Poate fi vorba, desigur, de o întâmplare, dar n-aş băga mâna în foc. Se pare că agresorul e destul de bine cunoscut pentru acţiuni de mână forte. El provine din acea lume a inşilor care, în primă fază, sunt extrem de vocali, proferând ameninţări şi injurii, iar ulterior comit delicte de extremă gravitate. Categoria e mai răspândită decât ne imaginăm.
Gestul s-ar putea să-i bucure pe unii din frustraţii cărora scrisul lui Mircea Marian le provoacă strepeziri ale dinţilor. Soluţia nu e însă ciomagul, ci telecomanda: n-au decât să nu-l citească, ori să schimbe canalul televiziunii. Dar am văzut pe forumuri reacţia multor altor nemernici: ură nedomolită, dezlănţuire clocotindă a energiei infernale, cinism animalic. Toate sub protecţia anonimatului. Ei sunt conştienţi că ceea ce comit la adăpostul nick-name-urilor ar constitui, la lumina zilei, infracţiuni. Dar asta nu garantează că barbaria dospită nu va da peste margini şi cuvântul nu va fi înlocuit — aşa cum s-a petrecut în cazul Mircea Marian — cu pumnul.
De câteva săptămâni, pe stâlpii din intersecţiile importante ale Timişoarei au apărut tăbliţe conţinând un text care m-a făcut să tresar: „Azi cerşetor, mâine agresor”. Plăcuţele au fost montate de poliţia municipală. Fărâmele de corectitudine politică s-au revoltat în mine: cum s-a ajuns la concluzia asta? Există studii care demonstrează relaţia între cauză şi efect? O fi zăcând în bătrânica semi-paralizată pe care-o văd cerşind de câteva ori pe săptămână lângă o plăcintărie întruparea unui ninja gata să sfâşie pe toată lumea? O fi insul pe care-l ştiu încă de pe vremea când eram student, echipat cu un mic cântar pe care n-am văzut niciodată să se urce cineva, un viitor agresor? N-aş zice. A îmbătrânit la datorie, iar porumbeii care-l înconjoară şi care adeseori îl transformă întrun cuier viu, au probabil un instinct mai sigur decât cel uman. Dar i-am văzut şi pe „stăpânii” micilor cerşetori scoşi „la produs”, veghind de la distanţă, de prin boschete sau chiar din maşini luxoase. Despre ei nimeni nu suflă o vorbă.
Aceste două exemple — indiferenţa faţă de o agresiune reală şi marea instrasigenţă faţă de potenţiale infracţiuni — arată fariseismul fără limite al societăţii româneşti. M-aş fi aşteptat ca reprezentanţii statului să nu aibă somn. N-au ţâşnit prea mulţi din tranşeele urii şi intoleranţei, construite cu atâta migală în sedii de partide şi studiouri de televiziune. Într-o ţară normală, liderii politici ar fi protestat măcar de ruşine, pentru că mulţi dintre ei se află la originea comportamentului stupefiant al celor pentru care conţinutul unui program politic înseamnă proliferarea nesimţirii şi consolidarea abuzului.
Mi-am propus ca de-acum înainte, când voi merge la Bucureşti, să petrec câteva minute în perimetrul unde a fost agresat Mircea Marian, în semn de solidaritate cu un jurnalist a cărui singură vină e că n-a evaluat ce riscuri îşi asumă spunând adevărul. Şi, mai ales, să înţeleagă în ce ţară trăieşte.
Sursa: evz.ro.
