De același autor
Suntem — e drept, nu singurii din lume — o ţară a fracţionismelor. Când se întâlnesc trei români, doi vor să fie şefi, iar al treilea supra-şef.
S-a mers atât de departe cu nebunia, încât cetăţeanul care se priveşte în oglindă nu-şi mai recunoaşte propriul chip. Dacă e blond, s-ar vrea brunet, dacă e cu trăsături cumane se visează peceneg, dacă e înalt vrea să fie şi frumos, în fine, dacă e de stânga vrea să fie şi de dreapta. Acest din urmă deziderat a fost îndeplinit prin triumful USL. Mai rar o asemenea coaliţie: cei care-şi lipiseră eticheta stângii au ifose (şi conturi bancare) de dreptaci, iar cei mascaţi în liberali sunt mai stângişti decât Lenin.
Din decembrie încoace, se vorbeşte cu febrilitate de necesitatea „unificării dreptei”. Problemele se debutează chiar de la definiţii. Ce înseamnă, în România acestui moment, dreapta? Cum se manifestă ea şi pe cine reprezintă? Care sunt şansele ei într-o ţară desfigurată de corupţie, hoţie, dispreţ faţă de valorile civismului, zguduită de uri convulsive şi alternând cu stoarceri de energie în nesfârşite exerciţii de autoadmiraţie deşănţată? E salutară intervenţia lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a sesizat corect că opoziţia ar trebui mai întâi scuturată, pentru a se trezi din somnul narcotic, înainte de a începe să mărşăluiască spre ţinta firească.
Or, în clipa de faţă, noţiunile de dreapta, stânga sau centru nu mai spun nimic. A te plasa pe vechile aliniamente politice a devenit cu totul irelevant. Singurele doctrine cu şanse de a străpunge urechile pline cu ceară ale cetăţeanului sunt cele moral-sociale. Pentru a capta atenţia românului chilipirgiu, leneş, hoţoman şi parşiv e însă nevoie, din păcate, nu de „ridicarea conştiinţei”, adică de a-l face să înţeleagă ce importantă e contribuţia lui la salvarea ţării (o ţară mereu abstractă, pe care o divinizează şi siluieşte cu egală pasiune), ci de a-i arăta ce are el de câştigat ori de pierdut.
Fireşte că există riscul de a înlocui, în felul acesta, un populism atotdistrugător cu altul, egal în demagogie şi cinism. Partea proastă e că n-a rămas spaţiu de manevră pentru altceva. Dar subzistă, măcar teoretic, şansa ca minoritatea oamenilor cinstiţi, lucizi, pricepuţi, să-şi fixeze propriile repere şi să iasă din letargie. Acolo unde descoperă furtul să-l denunţe cu tărie. Acolo unde văd murdăria, să ia mătura şi acolo unde aud minciuna să spună adevărul.
Ne prefacem că ne ocupăm de reforma economică, dar bătălia decisivă, în absenţa căreia ne topim ca nişte lumânări pipernicite, e pentru recâştigarea energiei etice. Dacă Mihai Răzvan Ungureanu, politician în ale cărui bune intenţii, forţă şi viziune cred, va şti să adune partea sănătoasă moral şi profesional a societăţii, lăsând deocamdată de-o parte etichetele, poate că lucrurile ar începe să se mişte. Oameni neatinşi de molimă există, chiar dacă, intimidaţi de tăvălugul uslaş, privesc speriaţi realitatea din spatele perdelelor. Soluţia e simplă: daţi perdelele de-o parte, pe dreapta, pe stânga, pe centru, pe unde-o fi, şi aduceţi-i la lumină pe oamenii cărora le repugnă minciuna, incompetenţa, corupţia. Poate nu sunt mulţi, dar sunt cu siguranţă cei mai buni. Cu ei trebuie pornit, nu cu politrucii care ne-au demonstrat cu asupra de măsură de ce sunt în stare: să recicleze neantul.
.jpg)
