Europa în fragmente de august

Oraşul Makó

Nu departe de graniţa dintre Ungaria şi România. Zi de duminică, toate ma­ga­zi­ne­le închise, cu excepţia unui mic nonstop cu cele strict necesare traiului. Am trecut de zeci de ori prin acest oraş de-a lungul timpului, cu autocarul sau maşina personală, niciodată nu am avut timp suficient pentru a-l vizita. Profit de cele câ­teva ore pe care le am la dispoziţie în drumul meu că­tre Occident.

La fel ca în toată Europa de Est post-1989, se simte că şi acest orăşel a pierdut un „ceva“ greu de definit: locuri de muncă, po­pulaţia care a emigrat sau a îmbătrânit, un fel de suflu vital, ambiguu şi necesar în acelaşi timp. Cartiere de case mari, bi­ne aşezate, bine întreţinute. Flori, multe flori. Din Centrul Turistic al Oraşului (func­ţional, deschis chiar şi în acea zi de duminică) aflu faptul că Makó a cucerit mai mulţi ani de-a rândul titlul de cel mai înflorit oraș („plin cu flori“ cred că ar descrie mai exact situaţia) al Ungariei. Pri­mesc pliante, informaţii pertinente şi cărţi poştale gratuite. Orice comparaţie cu cen­trele de informaţie turistică din România unde s-au tocat aiurea bani europeni nu-şi are sensul. Sună banal, dar am încă o dată dovada că maghiarii aparţin mental şi spaţial unui alt spaţiu de civilizaţie, cen­tral-europeană. Obligat prin forţa lu­cru­ri­lor să trăiesc în ombilicul Balcanilor nu­mit Bucureşti, descopăr (amestec de stu­poa­re, plăcere şi multă mâhnire) cum tro­tuarele sunt pentru pietoni, străzile pen­tru maşini, iar pistele ciclabile pentru bi­ci­clete. Mai văd pe faţadele caselor atent re­s­taurate vechile, minunatele ferestre de lemn. Și nici nu sunt îmbrăcate în po­li­sti­re­nul care rade orice detalii de arhi­tec­tu­ră. De unde vine oare acest val al ter­mo­panizării cu orice preţ care a cuprins ţara mea, România, dar nu şi alte ţări vecine, cu care (eventual) ne putem compara? Din dorinţa de schimbare cu orice preţ? Din vechea tendinţă de „primenire“, specifică societăților rurale de altădată? Nu ştiu, dar parcă tranziţia post-1989 spre un „alt­ceva“ a fost mai puţin feroce, spaţiul pu­blic mai puţin mutilat decât în România.

Dar de ce oare am tot timpul tendinţa să compar totul cu ţara mea? Poate din cauză că în Ungaria simţi alteritatea lingvistică absolută, datorită limbii imposibil de în­ţe­les şi de vorbit. Excelent exerciţiu pentru oricine vrea să înţeleagă comunicarea din­tre oameni. Pensiunea care mă găzduieşte pentru o noapte are un excelent raport ca­litate-preţ. Nimic în plus, nimic în minus. Nu ţuiculiţă de „bine aţi venit“, nu car­toane cu interdicţii sau proprietari curioşi. Poate că nu întâmplător, din cele patru maşini parcate în curtea pensiunii, două erau din România.

Hegyeshalom. Graniţa ungaro-austriacă

Blocaj monstruos la vama dintre Ungaria şi Austria. Coadă de maşini întinsă pe kilometri întregi. Control de paşapoarte la graniţa austriacă, efect al crizei re­fu­gia­ţilor. La un moment dat, nervii cedează şi din ce în ce mai multe maşini împrumută banda de urgenţă din dreapta. Apare deci un efect de dop – sau cum se va numi el în limbajul planificatorilor de trafic –, iar timpul de aşteptare se măreşte. Nu ştiu de ce, mă încearcă un straniu sentiment de sa­tisfacţie, din categoria „să moară şi capra vecinului“. Doar că, de data aceasta, „vecinii“ sunt nemţi, austrieci, fran­cezi şi alte naţii mai „spă­late“ ale Europei, închişi în maşinile lor luxoase. Cozile de kilometri şi ore lungi, in­terminabile, de aşteptare din vama Nădlac, pe care le-am trăit de multe ori ca student la sfârşitul anilor 1990, s-au mutat acum mai spre Vest, pentru că Istoria s-a jucat iarăşi cu zarurile.

La un moment dat, nervii cedează şi un Mercedes începe să se certe cu un BMW care forţase banda de urgenţă. Mai bine spus, proprietarul neamţ al Mercedesului începe să se certe cu austriacul din BMW. Vorbe grele, mitraliate scurt într-o limbă germană de comandă. Maşinile se jenează una pe alta, sunt aliniate milimetric, apoi iarăşi distanţate, cu scrâşnete de frâne şi de dinţi. Uşi trântite, pumni fluturaţi în aer. Multă violenţă reală şi sublimată. Cer­turile din trafic din Bucureşti par brusc mai suportabile după acest episod. Capra eu­ro­peană a vecinilor noştri de la Vest a luat-o razna, de la prea multă căldură, prea multă aşteptare, prea mulţi migranţi...

Undeva, într-o parcare de pe autostrada A1, Austria

Am mai avut ocazia să scriu de-a lungul vremii despre parcările înşirate de-a lun­gul marilor autostrăzi care străbat Europa, la fel ca sistemul circulator în organismul uman. În general, este vorba de o staţie de benzină a unei firme recunoscute, du­blată de un magazin. Se mai adaugă la aces­tea două un restaurant (uneori sur­prinzător de bun şi gastronomic, dar cu preţuri destul de pipărate), locuri de joacă pentru copii. Întotdeauna am fost im­pre­sionat de amestecul de limbi, rase, obi­ce­iuri, comportamente care poate fi întâlnit în astfel de locuri. Sticlele goale de apă mi­nerală, de diferite forme şi culori, res­tu­rile de ţigări, de ambalaje de dulciuri şi cio­colată inscripţionate în toate limbile continentului, ce-şi dorm somnul de veci în containere, mi s-au părut a fi o mai bu­nă imagine şi prezentare a Europei, pur şi simplu, decât insipidele pliante publicitare gratuite de diverse instituţii şi antene le­gate de Bruxelles.

Coadă de maşini la graniţa dintre Ungaria şi Austria

Și aici, diferenţele dintre Estul şi Vestul continentului sunt pregnante şi vizibile. Șoferii din Est dorm pe unde apucă, pră­buşiţi pe pături, sub copacii cu umbra ra­ră, pe bănci. Oboseala extremă, a zecilor de ore petrecute la volan sau pe scaunele autocarelor. Oboseală în care uiţi de tine şi dormi oriunde şi oricum, oboseala gă­rilor, a tranşeelor de pe front, a marilor exa­mene ale vieţii. Șoferii din Vestul Eu­ro­pei au timp (şi bani) să savureze o cafea, să mănânce ceva lejer la restaurantele amin­tite mai sus, să discute. Pentru ei dis­tanţele sunt mai scurte, oricum, nu vin din extremul Est al Europei. Nu încerc să trasez distincţii imaginare între europeni, ele chiar există acolo, pe teren, şi oricine a trăit aceste experienţe le poate confirma. Cel mai mult atrag atenţia familiile ori­en­tale (turci, kurzi, sirieni, irakieni) care se întorc în Germania, mai ales, din vacan­ţe­le petrecute acasă. În marea majoritate, că­lătoresc cu furgonete gen Mercedes Vi­to, amenajate pentru drum lung, cu un fel de laviţe transversale, bucătărie de voiaj. Pa­tru sau cinci femei, înveşmântate în ne­gru, prepară ceai cu ajutorul unor primu­suri pe benzină, în ceainice spectaculoase, cu gâtul lung şi contorsionat, ca de lebă­dă. Focul domestic, al familiei, se de­pla­sează odată cu ei. Numai că „familia“, în unele ca­zuri, era clar formată din patru ne­veste şi un soţ. Cum se împacă oare acest fapt cu Codul Civil german? O în­tre­bare la ca­re nu aştept un răspuns, dar ca­re nu în­ce­tea­ză să-mi producă un fel de ama­ră re­sem­nare, cu privire la „toleranţa“ euro­pea­nă. Femeile nu poartă burqa in­te­grală, dar oa­re cum fac să reziste aşa, vă­lu­rite în ne­gru, sub soarele de 34 grade Cel­sius la umbră?

Mai sunt şi excepţii de la regulă, de pildă o furgonetă cu număr de Italia, plină şi ea cu neveste. Proprietarul, un bărbat scund de înălţime, spre 50 de ani, cu barbă rară şi lunguţă, cam de un cot, deschide uşa culisantă a maşinii. Se uită în stânga şi-n dreapta, pentru a se asigura că nimeni nu atentează la comorile sale. Din maşină sare grăbit un grup de cinci-şase femei, complet vălurite, nu li se vedea nici măcar vârful nasului, la propriu. Se grăbesc spre toaletele din parcare. Pentru ca acoperirea să fie completă, două dintre ele poartă ochelari negri. La final coboară şi bijuteria ha­remului, o tânără de 15-16 ani, sub pri­virile mai blânde parcă ale mărunţelului bărbos. Nu-mi dau seama dacă şi ea este o soţie sau fiică a celor dinainte. Doar că ea reprezintă o excepţie de la regulă: pentru a-şi acoperi faţa, poartă un fel de mască mare de praf, albă, care contrastează cu negrul din restul hainelor sale. O imagine suprarealistă, care mă urmăreşte chiar şi acum, când scriu aceste rânduri. Nu în­cerc nici să fiu ironic, nici să distorsionez realitatea. Descriu doar ceea ce am văzut, o altă faţă a Europei de mâine.

Sanitarii Europei. Aripile de înger

Iarăşi, parcare, undeva prin Tirol, Austria. Nu ştiu de ce, am o stranie simpatie pen­tru cei care transportă maşini second-hand spre Est, aceşti adevăraţi „sanitari“ ai Europei. Dar ce spun eu, maşini? Mai nou, am văzut pe o platformă înmatriculată în Bulgaria un autobuz de mici dimensiuni, adus din Suedia către alte zări mai calde şi, desigur, mai pline de praf. Sau maşini de tuns iarba, multicolore, ATV-uri şi scu­tere, motocoase, biciclete, triciclete, mo­torete. Proprietarii „biznisului“ sunt arşi de soare, transpiraţi, cu tricouri uzate şi, ca toţi traficanţii din istoria omenirii, par să ştie mai multe despre lume şi viaţă decât tot corpul profesoral de filosofie al unei universităţi reputate.

Mă opresc să mănânc şi mă apropii de un grup de astfel de sanitari second-hand, ori­­ginari din România. Le cer o informaţie legată de plata unei amenzi din Ungaria, discuţia se încheagă uşor, firesc. Unul din­tre ei prăjeşte ouă ochiuri într-o tigaie un­suroasă, deasupra unei butelii „poloneze“ de voiaj, roşii, la fel ca cele vândute pe li­toral în anii 1980. Ceilalţi fumează, beau be­re, se apropie noaptea, odihna. Somnul, în sfârşit. La un moment dat, apare de niciunde un fel de satelit artificial al as­faltului, un Lamborghini-Ferrari-Ma­se­ra­ti-Bugatti (în fine, ași din zona înaltă a stra­tosferei auto). Maşina, cu număr de Germania, se opreşte sec în faţa res­tau­ran­tului din parcare. Este suficient de aproa­pe pentru a vedea cum coboară din ea un bărbat înalt, spelb, subţire, cu o vârstă in­certă, ce putea merge de la 50 la 75 de ani, bine conservat în Europa untului. Dar ceea ce ne impresionează pe toţi sunt uşi­le escamotabile, care se deschid în sus, ri­dicându-se deasupra maşinii. Sanitarul meu second-hand uită de ouăle din tigaie, se întoarce către noi şi spune cu un glas pierdut, admirativ: „astea nu sunt uşi, sunt aripi de înger“. Cei din jur dau din cap, aprobativ.

Aşteptând ca şi alţi îngeri să coboare prin­tre noi, mai apuc să văd înainte de că­derea completă a nopţii doi refugiaţi. Nici ei nu ştiu de unde au apărut, dar e clar că au de gând să urce într-unul dintre ca­mi­oanele staţionate pentru noapte într-o al­tă parcare, situată puţin mai departe. Sunt slabi, ca două umbre. Singura lor ave­re se găseşte într-o sacoşă de plastic, de supermarket: nişte haine, o sticlă cu apă şi ceva nedefinit de mâncare. Imposibil de ghicit de unde vin. Îi salut dând uşor din cap, salută şi ei, la fel de discret. Le ofer niş­te fructe, mere, le iau grăbit şi dispar la fel de discret precum au venit, arun­când priviri precaute în jur. Da, şi ei vor fi viitorul Europei, sunt sigur de acest lu­cru. Noaptea s-a instalat pe autostradă, nu se mai aude decât zgomotul constant al tra­ficului şi bâzâitul gros al com­pre­soa­re­lor de la instalaţiile de răcire ale TIR-urilor. Nimeni nu poate opri Dunărea cu mâna goală. Nici Tigrul sau Eufratul.