De același autor
Dimineaţa zilei de 28 noiembrie 2010. Mănăstirea Prislop este amplasată într-un fel de fund de sac, ascunsă între nişte dealuri prea mari ca să poată fi numite coline, prea mici pentru a fi munţi. Zona este mirifică, defrişările abia la început. Drumul până la mănăstire traversează două sate, Silvaşul de Jos şi Silvaşul de Sus, care par a fi aşezate acolo de la începuturile lumii.
Nimic nu pare să se fi schimbat aici. Ba nu, mă înşel, încep să se zărească, ici şi colo, printre casele tradiţionale, un soi de abcese vizuale: construcţii îmbrăcate în polistiren, acţiune care rade ca un brici orice detaliu arhitectonic. Vopsite în culori ţipătoare (predomină turcoazul şi verdele prăzuliu), par a fi fructul unui experiment vizual, cu marker fluo. În faţa porţilor, sunt parcate maşini obosite, înmatriculate în Italia, care suspină îndelung după şoselele occidentale. O cruce ridicată în memoria unui soldat român din zonă care a luptat pentru Imperiul K.u.K. păzeşte intrarea într-o gospodărie. Fotografia ceramică de pe cruce arată un bărbat cu mustaţă cu vârfurile ridicate în sus, pantaloni cu vipuşcă şi privire severă, militară. Pare a fi anterioară primului război mondial. Brusc, valahul din mine se simte proiectat în alt spaţiu, central-european.
Poliţia a oprit circulaţia în zona satului Silvaşul de Sus. Ar fi fost de altfel imposibil să se circule pe firul asfaltat care duce la mănăstire, mai mult o pistă de biciclete decât o şosea demnă de acest nume. Aşadar, cei 5-6 kilometri până la mănăstire trebuie parcurşi pe jos. De-a stânga şi de-a dreapta, sute, poate mii de autoturisme şi zeci de autocare staţionate. Mulţime de oameni în jur: tineri, bătrâni, copii, călugări. Ultimii urcă şi cel mai sprinten drumul în pantă, ceea ce arată că în lumea noastră chinuită, plină de stres şi aditivi alimentari ei sunt cei mai bine plasaţi pentru efortul fizic. Mă găsesc lângă o familie din Sibiu, cu care fraternizez destul de repede (efectul pelerinajului?). Tatăl este şofer, proaspăt ieşit la pensie. Povesteşte cu lux de amănunte viaţa sa de şofer de basculantă pe şantierul hidrocentralelor de pe Lotru, apoi începe să inventarieze cu voce tare, cu vizibilă plăcere, numerele de înmatriculare ale autoturismelor şi autocarelor parcate de-a lungul şoselei: „Vâlcea! Constanţa! Brăila! Botoşani! Tătă ţara-i aice, domnule!“ Cu cât judeţul era mai îndepărtat de locul în care ne aflam, cu atât părea mai satisfăcut. Se opreşte apoi foarte brusc, pentru a asculta pătruns de admiraţie zgomotul produs de un motor Mercedes al unui autocar (un fel de ron-ron-ron mecanic, implacabil ca destinul). Eu continui drumul către mănăstire.
Este un fapt definitiv: pelerinul român nu iubeşte mersul pe jos. În jurul meu se aud plângerile mai multor doamne supraponderale, supărate pe şoferul autocarului şi pe „organizatorii“ imposibil de identificat ai excursiei-pelerinaj. Sunt complet nemulţumite de faptul că trebuie să meargă şi pe jos pentru a-şi atinge scopul final.
Pelerinul ortodox poate sta la rând, în frig şi în ploaie, ore şi ore în şir, dar nu-l obligaţi să meargă pe jos nici măcar un kilometru. „Am plătit atâţia bani şi acum suntem obligate să urcăm pe jos, cu piciorul“, spune o doamnă în jur de 60 de ani, purtând pe umăr două bidoane goale de plastic de 5 litri, îmbrăcată ca un urs polar rămas fără banchiză din cauza încălzirii globale. Bidoanele urmează a fi umplute cu „apă sfinţită“ de la izvorul mănăstirii.
Înainte de a mă angaja în rândul propriu-zis care s-a format în faţa mormântului părintelui Arsenie Boca, aleg să vizitez peştera Sfântului Ioan de la Prislop, săpată în piatră, aflată undeva cam la 500 de metri de mănăstire.
Poteca devine mai abruptă şi mai strâmtă, ar fi de-a dreptul dificil de mers pe ea dacă nu ar exista un fel de balustradă metalică de ajutor. Aici fac cunoştinţă cu un alt grup pelerin, originar din Târgovişte de data aceasta. Lidera autodesemnată a grupului este o doamnă profesoară de chimie, aflată nu foarte departe de vârsta de pensionare. Respiră autoritate prin toţi porii, anii lungi petrecuţi la catedră şi în faţa paharului Berzelius au marcat-o pe vecie. Vede „urme ale credinţei“ peste tot: în felul cum sunt îmbinate crengile copacilor din jur, în mirosul aerului sau în forma în care urcă în aer fumul de la bucătăria mănăstirii. Ne vorbeşte despre adevăruri ascunse, semne, minuni, conspiraţii, francmasoni etc. „Nu suntem noi încă toţi copţi la minte pentru a înţelege minunile Părintelui, este peste firea noastră, suntem depăşiţi.“ Suspină, pare a fi deţinătoarea adevărului absolut. Am în faţa mea exemplarul perfect al „noului pelerin“, pelerinul de autocar: un amestec plămădit din dorinţa sinceră de a se apropia de credinţă, de un sacru palpabil, limbaj de Cântarea României şi revistă glossy, totul modelat de abordarea senzaţionalistă a televiziunilor comerciale atunci când vine vorba de credinţa românului. Mă opresc pentru a-i privi pe oamenii care urcă încet, încet către chilie. Graşi, răsuflă greu, par a fi supuşi la o încercare peste puterile lor. Cărarea aceasta plină de bucăţi de stâncă este o frescă a stării de sănătate naţionale, a TV-dependenţilor supraponderali, fără parcuri, fără săli de sport şi alte locuri în care îşi pot îngriji sănătatea.
Chilia săpătă în stâncă este impresionantă. Nu te poţi opri să nu te întrebi cât de mare poate fi dragostea unui om pentru Dumnezeu pentru a rezista în acea alveolă săpată în carnea de piatră a coastei de munte. În crăpăturile din stâncă sunt înfipte monede de 10 bani; într-un soi de mini-altar ard în permanenţă lumânări. Se fac fotografii. Mulţime de fotografii. Sunt convins că marea majoritate a celor prezenţi acolo habar nu au cine a fost Sfântul Ioan de la Prislop. Iar la urma-urmei, urcuşul până la chilia din stâncă nu a fost pentru ei decât un simplu detaliu turistic.
Rândul format lângă cimitirul mănăstirii, acolo unde se găseşte şi mormântul părintelui Arsenie Boca, este supravegheat de către jandarmi, aceşti stâlpi ai pelerinajelor contemporane. Par mult mai calmi, mult mai puţin stresaţi decât cei din Bucureşti, cei pe care-i putem vedea în 27 octombrie, de exemplu, la hramul Sfântului Dimitrie Basarabov. Ce-i drept, configuraţia terenului şi tipologia pelerină sunt cu totul altele. Aici nu întâlneşti tinerii cu buzunarele pline de seminţe de floarea-soarelui şi energie sorbită din cutia de redbul, cei care aproape confiscaseră la un moment dat pelerinajul de la Bucureşti, transformându-l într-o ocazie de distracţie cu iz religios. Gura deschisă a gardului metalic înghite pelerin după pelerin, pregătiţi de întâlnirea cu sacrul. Este fascinant să vezi până unde merge devoţiunea populară, felul în care se „fabrică un sfânt“, în ciuda rezervelor Bisericii.
Hazardul îmi hărăzeşte drept colegi de aşteptare pe ocupanţii unui microbuz din Târgu-Jiu. Cel din dreapta mea are cam 60 de ani, este îmbrăcat doar în „mărci“, de la adidaşii Nike la camera foto Olympus (pe film!) pe care o ţine agăţată de gât ca pe un trofeu de război. Doar că mărcile sunt obosite, magazin de second-hand, pentru un om cu puţini bani. Îmi spune că a venit aici pentru „a se încărca spiritual“; colportează apoi diverse episoade miraculoase din viaţa lui Arsenie Boca: cum acesta i-a specificat lui Ceauşescu anul şi data morţii, apariţia şi dispariţia subită din timpul detenţiei la Canal, faptul că se ridica de la pământ în timpul rugăciunii etc. Cei din jur ascultă impresionaţi şi supuşi. Grupul este obsedat de fotografie, întreabă dacă se pot fotografia chiar lângă mormânt. Parcă le este teamă că o mână invizibilă le va lua fotografia. Nu ştiu ce să le răspund, în aer pluteşte un aer de respect greu şi dorinţă de miracol, paralizantă. Omul cu şapca. Tot oltean, tot din grupul de la Târgu-Jiu. Muncitor, fără îndoială. Pe cap are o şapcă proletară, asemănătoare cu cea purtată de scriitorul Vasile Ernu prin mass-media ca semn identitar de stânga – nu ştiu de ce m-a frapat în acele clipe pline acest detaliu vestimentar. Cred că a ajuns aici mai degrabă din curiozitate decât din alte motive. Sau împins de la spate de soţia care observă cum cei din jur ating de crucea părintelui Boca diverse obiecte vestimentare. „Atinge şi tu Iliuţă şapca de cruce“, îi spune soţia cu o voce şi sfioasă şi autoritară, o combinaţie rară, la urma-urmei. Olteanul este însă mai puternic decât sacrul, omul râde şi spune: „De ce să o ating, fă, de cruce, ca să-mi ţină mintea caldă?“. O parte dintre cei din jur zâmbesc, alţii ne ucid din priviri mustrătoare. Soţia îl ceartă. Blând îl ceartă. „Se supără Sfântul pe tine.“ Iliuţă învârte şapca în mâini şi nu ştie ce să mai facă, nici cu şapca, nici cu mâinile, nici cu el însuşi. Iarăşi tăcere grea. Mormântul părintelui Arsenie Boca este înecat în crizanteme de toate culorile, flori de toamnă pentru o sărbătoare de toamnă. Cei veniţi în pelerinaj aduc la rândul lor alte flori, care îngroaşă covorul de pe mormânt şi de lângă. O simfonie a culorilor, impresionantă.
Muntele-deal din jurul mănăstirii este plin de oameni, în ciuda vremii nu tocmai prielnice de afară. Plouă mărunt, umezeala din aer accentuează senzaţia de frig. Vocea tunătoare a înaltului ierarh prezent la slujbă umple valea. Asta până când la orizont îşi face apariţia un elicopter de mici dimensiuni, un fel de insectă neagră de metal cu două locuri, care începe să se rotească pe deasupra mulţimii. O dată, de două ori, de trei ori, de zeci de ori, preţ de circa un sfert de oră. Solemnitatea ceremoniei, atenţia oamenilor este ruptă în mii de bucăţi sonore, elicopterul cu pricina devine o prezenţa insuportabilă. Lipsa de respect a celor din elicopter faţă de mulţimea de „jos“ este totală. Mai târziu, jandarmii cu care am vorbit pe traseu mi-au garantat faptul că nu a fost vorba de un elicopter al forţelor de ordine, ci unul al mass-media. Oricine ar fi fost ocupanţii acestuia, imaginea rămâne paradigmatică pentru atracţia irezistibilă exercitată de pelerinaje asupra unei mass-media tabloide.
Masa la mănăstire. Într-o încăpere de dimensiuni reduse, doar cu un clin mai mare decât o sufragerie de bloc de beton, mese de lemn acoperite cu o muşama galbenă, uzată de atâta întrebuinţare. Meniul este unul extrem de simplu: cartofi fierţi cu margarină, zacuscă, fasole bătută, ceai şi inconturnabilul pateu vegetal, devenit simbolul postului la români. Măicuţele prezente sunt discrete, extrem de eficiente în munca pe care o fac. Oamenii mănâncă umăr la umăr, înghesuiţi aproape, în tăcere mănâncă. Este cald, este bine, aerul este plin de aburi parfumaţi de ceai, plin de un fel de „umanitate caldă“, pe care societatea noastră hyper-individualistă a pierdut-o de multă vreme. Mănânc, mulţumesc, părăsesc acel loc cald, din toate punctele de vedere, pentru a ieşi în ploaia pe cale să devină burniţă. Locul eliberat de mine este ocupat imediat de alţi pelerini dornici să se încălzească puţin. Chiar la ieşire întâlnesc un „prieten“ de pelerinaj cu care am apucat să vorbesc spontan şi în ziua precedentă. Voinic, un munte de om, fost oţelar la Călan. Am discutat mai întâi despre durerile de spate, văzându-l că poartă un fel de centură uriaşă de piele peste mijloc. Ascultând plângerile mele, îmi oferă spontan ajutorul furnizând adresa unui fel de „osteopat“ ţăran din împrejurimile Hunedoarei. „Dar să nu vă duceţi acolo în wikend, că-i puhoi de lume şi de maşini, la fel ca aici“, îmi spune cu vocea lui gravă. Copiii au emigrat cu toţii în Belgia, nu-şi mai găseau un rost aici, cu salariile lor de profesori de şcoală generală. El vine aici an de an, de când a ieşit la pensie, pentru a mai da o mână de ajutor maicilor. L-am văzut de altfel în acţiune, descărca cu un firesc al gestului fizic mese uriaşe de brad dintr-un camion, destinate mesei de după sărbătoare. Mă iniţiază, dacă pot spune astfel, în regulile acestui pelerinaj aparte. „Să nu luaţi pământ sau pietricele de la mormântul Părintelui decât cu aprobarea călugăriţei celei mai bătrâne din mănăstire. Odată cineva a luat pământ pe furiş şi i s-a oprit motorul de la maşină, nu a mai pornit domnule, închipuie-ţi mata, până nu a dus omul pământul la loc şi s-a liniştit.“ Îmi spun că în fond am un noroc formidabil, asist la procesul de „fabricare“ a unui sfânt, cu tot sistemul său de interdicţii rituale, cu puterea de regenerare a sacrului, tot ceea ce nu se poate înţelege în bibliotecă, oricâte lucrări savante de istoria sau teologia pelerinajului ai parcurge.
Drumul de întoarcere. Pelerinajul de la Prislop nu este încă unul consolidat, este un fenomen care se naşte sub ochii celui care priveşte şi participă. Observ diverse altercaţii soft între vânzătorii ambulanţi (pe unii dintre ei îi recunosc, i-am întâlnit la Iaşi, la Bucureşti) şi reprezentanţii firmei de pază care are în grijă pelerinajul. De altfel, pe agenţii de pază (nişte bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, inadecvaţi în combinezoanelor lor cafenii de luptători de operetă) i-am întâlnit la venire, îmbarcaţi într-un lung cortegiu de Dacii din anii 80, care dădeau să moară pe panta iute dinspre mănăstire. Nu pot să-mi dau seamă ce raport întreţine primăria din zonă cu acest fenomen de masă, dar pare a fi complet depăşită de evenimente. Nu am întâlnit pe parcurs niciun coş de gunoi, nicio o toaletă, nimic. Pelerinajul a însemnat de-a lungul veacurilor şi busculadă, înghesuială, nevoia unei minime igiene şi teama de epidemii. Singura prezenţă a politicului sunt afişele electorale pentru alegerea unui loc de deputat de Hunedoara, rămas liber datorită unui concurs de împrejurări. „Omul sfinţeşte locul“, scrie pe un afiş albastru-azur al unuia dintre candidaţi, plasat pe un stâlp chiar deasupra unei grămezi de gunoi abandonat de pelerini. Este extraordinar să observi cât de bine se organizează specia umană în condiţii de migraţie, am cucerit planeta pentru că suntem natural dotaţi pentru migraţie.
Calele autocarelor sunt transformate în bucătării de campanie, bărbaţii caută lemne şi fac focul, femeile şi fetele din grupurile de pelerini încălzesc sarmale (de post, obligatoriu!) şi alte merinde. Dacă mâine ar veni o catastrofă naturală peste noi, tot aşa ar arăta exodul omenirii. Tipul acesta de pelerinaj de autocar reinventează solidaritatea dintre oameni – văd cum mai mulţi bărbaţi ajută să iasă din pământul umed un microbuz, cu ajutorul unor pari de lemn. Avem şi turtă dulce, şi CD-uri cu muzică religioasă, şi falşi studenţi în teologie cu „mir de la Ierusalim“, înfăşuraţi într-un fel de pânză neagră peste blugi şi adidaşi; găsim şi ciocolată de casă, drapele tricolore şi sticle de palincă cu chipul lui Avram Iancu. Suntem, să nu uităm, în Transilvania. Toată diversitatea României noastre. Ultima mea privire este una uimită de tot ceea ce văd şi nu mai pot să înţeleg. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât înţelegi de fapt mai puţin.
Epilog. Şi totuşi, ce se întâmplă la Prislop? Ce se ascunde dincolo de miile de maşini venite din toate colţurile ţării, de oamenii care petrec o noapte sau mai multe înveliţi în pături, în autocare obosite de atâtea drumuri spre Italia şi Spania? În fond, trebuie să ne punem întrebări nu asupra religiozităţii şi a practicilor sociale legate de pelerinaje, ci mai degrabă cu privire la valenţa de cod simbolic a sacrului, care a dus la o revenire în forţă a religiei. Cu cât fenomenul care atrage pelerinii este mai „miraculos“ şi mai greu de înţeles, controversat chiar (vezi cazul părintelui Arsenie Boca), cu atât el pare să dea naştere la noi forme de agregare socială şi religioasă. Paradoxală în cazul „fenomenului Prislop“ este apariţia unui nou tip de individualitate religioasă, a cărei manifestare, în legătură cu o Tradiţie mitizată, imperfect cunoscută şi care pare să fi pierdut caracterul său regulator, nu face decât să exprime interacţiunea dintre o modernitate destructurantă şi o nouă subiectivitate a individului. Oamenii aceştia vor să (mai) creadă în ceva. Au nevoie de o religie palpabilă, uşor de înţeles, uşor de practicat. În opinia mea, radicalismul care caracterizează în multe privinţe pelerinajul de la Prislop (el se deosebeşte în multe privinţe de alte pelerinaje pe care le-am practicat şi studiat în ultimii 3 ani) este rezultatul procesului extrem de complex de schimbare a României din ultimii 20 de ani, a noilor forme de mobilizare prin Internet, care au modificat profilul social şi antropologic (dacă nu folosesc cumva un cuvânt prea mare) al societăţii româneşti.
Omogenizarea şi standardizarea stilului de viaţă îi împinge pe mii de oameni din pături sociale foarte diferite să caute individual altceva, potrivit unei dialectici necontrolate, extrem de libere şi greu de pătruns pentru moment. Spun pentru moment pentru că, în viitor, într-un orizont de timp nu mai mare de un deceniu, astfel de fenomene se vor stabiliza: fie în sensul unei radicalizări cu nuanţe fundamentalist-militante, fie în calmarea şi „încadrarea“ lor de către Biserica Ortodoxă. Pentru moment, asistăm la un fascinant fenomen de supravieţuire, adaptare şi expresie a religiosului în sânul unei societăţi din ce în ce mai destructurate, din ce în ce mai uniformizate. O nouă identitate ortodoxă se profilează la orizont, în căutarea unor spaţii culturale şi, mai ales, politice, încă neconstruite pe deplin. Pelerinajul de la mănăstirea Prislop este doar un exemplu. Viitorul este plin de surprize nebănuite. //
