De ce a căzut guvernul Ungureanu?

Oare de ce o fi căzut guvernul Mihai Răzvan Ungureanu? Răspunsul, cauza principală nu-i deloc un mister, nici măcar nu-i foarte complicat. Vă privește în față, ca să zic așa. Dacă n-o vedeți e din pricina unui clișeu.

1. Care e clișeul?

Iată un fapt simplu și evident, care ar putea să arunce un pic de lumină: predecesorul dlui Ungureanu a supraviețuit la vreo zece încercări de debarcare similare. Una după alta, vreme de trei ani. Dl Ungureanu a reușit să piardă prima moțiune de cenzură, la nici trei luni de la instalare. Cum se explică un asemenea eșec? Tăiem rapid cu briciul lui Ockham scenariile utrasecrete și complicate, foarte prostuțe chit că sunt și foarte iubite de pseduo-analiștii de la noi. Circumstanțele? Nu sunt o explicație, chiar din contră. Guvernele dlui Boc au luat unele dintre cele mai impopulare măsuri economice. În schimb, cel al dlui Ungureanu tocmai se pregătea să ”reîntregească” salariile reduse de predecesorul său! Și atunci, cum de se explică supraviețuirea primului și eșecul celuilalt?

Clișeul? Iată-l: dacă persoana arată bine, are un CV excelent, are studii, vorbește frumos etc. atunci e musai să fie un bun politician. Cu atât mai mult dacă e tânăr – există o obsesie cu asta! -, plus alt clișeu foarte, foarte vechi: dacă e cumva dinafara politicii de partid. Nu reușesc să înțeleg ceva într-atât de lipsit de logică. Aplicat în orice alt domeniu ar fi eventual o tentativă stângace de scheci absurdist: ” – Doresc să mă angajez în postul de medic/strungar/avocat.” ”- Ia să vedem… Da, vorbiți fluent germana, aveți studii de matematici superioare, sunteți tânăr și fără experiență în domeniu. Excelent, sunteți omul nostru!” Or, această glumă slăbuță e luată drept adevăr valabil în domeniul politicii de la noi, și, iată, a (mai) făcut o victimă.

2. Cine sunt responsabilii?

Cauza principală a căderii guvernului Ungureanu este dl Ungureanu însuși. Nu spun asta ca să-i absolv pe alții de responsabilitate. Vinovați de ieșirea PDL de la guvernare sunt cei de la PDL; iar de necesitatea președintelui Băsescu de a coabita, președintele Băsescu. Dacă au făcut o mutare de șah cu numirea asta, atunci au făcut una proastă. Ca la șah: pregătești o mutare cu potențial, dar când ajungi s-o faci nu verifici dacă, în noile circumstanțe, potențialul respectiv mai există. Responsabilitatea aici e împărțită cam așa: dl Ungureanu a greșit, dl Băsescu și PDL au tolerat greșeala, ba chiar i-au dat o mână de ajutor.

După tipicul pedagogului de școală nouă: care ar fi trebuit să fie principala problemă pentru un guvern dependent de o majoritate parlamentară într-atât de redusă și nesigură? Mai departe, oare dl Ungureanu și cei care l-au sprijinit să ajungă acolo nu și-au dat seama că experiența sa de politician de partid și de parlamentar e aproape nulă? Nu spun că fostul premier n-are alte puncte forte. Sunt gata să îi recunosc capacitatea de diplomație, doar că în aceste circumstanțe n-a fost o calitate, ci un defect! E ca și cum la conducerea unei cetăți ai înlocui un general (bun, prost cum o fi) cu un diplomat bun la încheiat pacea. Poate fi o mutare bună, dar în niciun caz atunci când cetatea e sub asediu.

3. Care au fost greșelile?

Concret. Greșeala PDL a fost că l-au privit pe dl Ungureanu ca pe premierul propriului partid, deși acesta a fost și a acționat, în fapt, ca un independent. Iată alt fapt simplu și evident: în timp ce ceilalți membri ai coaliției de guvernare, UNPR și UDMR, aveau liderii în guvern, ba chiar vicepremieri, PDL a strălucit prin absență la acest capitol. N-aveau nici un lider în guvern, măcar. Sigur, dacă ai premierul atunci nu are sens să-i numești și un secund. Doar că PDL nu avea premierul, de fapt.

În oglindă, dl Ungureanu a acționat ca independent, uitând că principala problemă a guvernului său era menținerea majorității în Parlament. Iar asta făcea critică relația cu principalul partid și grup parlamentar din această majoritate – în comparație, dl Boc era în poziție excelentă de a gestiona relația asta, ca președinte de partid. Mai rău, în timp ce premierul Boc avea permanent întâlniri cu parlamentarii partidului său și al coaliției, nu știu ca dl Ungureanu să fi avut vreuna! El sau vreunul din miniștri lui. Și mai rău, nu doar că dl Ungureanu a ignorat relația cu principalul partid de guvernământ, dar a și încercat tot felul de uverturi naive către PNL. O dovadă de imaturitate politică evidentă: niciun fel de apropiere n-ar fi putut avea loc, nu cât timp scopul politic unic al partidului dlui Antonescu este câștigarea președinției iar dl Ungureanu s-a lăsat prezentat drept contra-candidat! E ca și cum ai căuta să negociezi cu adversarul pe care juri public c-o să-l înfrângi. Chiar așa inexplicabil să fie eșecul? Faptul că, în realitate, ești într-o poziție foarte proastă, într-o defensivă aproape disperată, nu face decât să transforme greșeala într-una perdantă fără drept de apel.

Asta pentru că încercările stângace și fără vreo șansă ale dlui Ungureanu de a se apropia de PNL n-au făcut decât să transforme o relație și așa fragilă cu PDL într-una de înstrăinare totală, dacă nu chiar de ostilitate. Punctul culminant a fost atunci când premierul a refuzat fondurile ”electorale” către aleșii locali ai coaliției. Presa a vorbit despre un gest dramatic al premierului de a pleca de la întâlnirea cu liderii PDL trântind ușa. Mi-l imaginez ca pe-un biciclist care pozează triumfător cu mâinile în aer în timp ce bicicleta se îndreaptă în viteză spre un obstacol. Or, chiar cel mai nepriceput în ”tainele” acestui sport își poate da seama că a făcut o greșeală în clipa în care dă cu nasul de asfalt. La doar o săptămână după vitejia asta dl Ungureanu revenea spășit asupra deciziei, dar chiar și așa era mult prea târziu. Exodul PDL începuse. După mai puțin de o lună guvernul lui este, iată, istorie. Cauză și efect. Simplu.

4. Cine trădează pe cine?

Dl Boc a dat vina pe ”trădarea” grupului minorităților. Cât, cât de ridicol poți să fii să arăți cu degetul spre alt grup parlamentar în timp ce tu pierzi parlamentari zilnic, inclusiv în ziua moțiunii? Dacă a fost o trădare atunci a fost una reciprocă, între PDL și premier. Însă termenul e foarte nepotrivit, pentru că nu e vorba de nicio maliție aici, nici măcar de urmărirea propriului interes (mai degrabă subminarea lui!). E vorba, repet, de neînțelegerea reciprocă asupra relației, de la bun început. Nu trădarea e explicația, ci incompetența masivă.

Că veni vorba, sunt nevoit să reiau apărarea pentru ”trădători”. Nu doar că în aceste circumstanțe particulare retorica despre ”trădătorii” din PDL mi se pare complet deplasată. Ceea ce dovedește episodul este că în general opinia negativă apropo de fenomen este greșită. Vă rog, nu-mi vorbiți despre etică; judecata etica prost plasată nu este decât prostie: între un om care face rău cu cele mai bune intenții și unul care face un lucru bun din interesele cele mai meschine, etica cea mai simplă ne cere să-l alegem pe ultimul. ”Trădarea” parlamentarilor este un mijloc de-a corecta in extremis modul în care un partid este condus. E o cale de a corecta o serie de greșeli, de exemplu susținerea acelorași ”trădători” pentru candidaturi și uneori chiar la conducerea partidului. Sau greșeala de a susține ca premier propriu a unui independent. Sau greșeala de a separa conducerea guvernului de cea de partid. Șamd. Greșeala de a avea în fruntea partidelor (și, implicit, a țării) oameni incompetenți. Indiferent care e interesul celor care o fac, ”trădarea” servește evident interesului public. Interzicerea ei formală ar fi o gafă impardonabilă.

Articol publicat de HotNews