Ana Blandiana: La cumpăna istoriei

Prin cuvântul său la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj, Ana Blandiana s-a impus încă o dată ca o voce a conștiinței.

Monica Papazu 07.04.2016

De același autor

 

Aceleași principii morale, aceeași luciditate și același curaj de care a dat dovadă în timpul comunismului o fac acum să ia poziție de rezistență în fața crizei spirituale a Europei și a noilor fantasme ideologice ale multiculturalismului și „corectitudinii politice“ – șabloane de gândire și clișee care, cum spunea Eugen Ionescu, „împiedecă omul să gândească“.

 

Discursul, intitulat Istoria, ca viitor, a provocat atât elogii, cât și critici, atât reacții pozitive, cât și negative, cele negative fiind în esență o negare a realității. Cea mai absurdă dintre acuzații a fost aceea, aruncată ca o invectivă și adresată de asemenea lui Gabriel Liiceanu, de nazism (articolul lui Mircea Toma, Adevărul, 30 martie). Corifeii multiculturalismului ar fi putut însă, fie şi la o privire rapidă, să vadă cauza realei creșteri a antisemitismului în Occident: intrarea în spațiul european a unei populații musulmane cu segmente radicalizate şi din care se recrutează cei cărora ideologia jihadului nu numai că le dă dreptul de a ucide, ci le impune chiar obligația de a o face. Mila ar fi trebuit să deschidă până și ochii celor care nu vor să vadă: atacul la 19 martie 2012 asupra școlii evreiești din Toulouse, soldat, printre alte victime, cu moartea a trei copii în vârstă de 3, 6 și 8 ani; vandalismul și insultele zilnice la care sunt supuși evreii din orașul suedez Malmö, unde mai mult de jumătate din populație este deja de origine neeuropeană; 1.168 de cazuri de antisemitism înregistrate în Anglia în 2014; atacul terorist asupra sinagogii din Copenhaga, la 15 februarie 2015. Idealiștii multiculturalismului ar fi trebuit să fie impresionați de faptul că instituțiile comunității evreiești din Danemarca sunt în permanentă stare de alertă, iar școala evreiască din Copenhaga, Carolineskolen, e nevoită să funcționeze în spatele unui gard de sârmă ghimpată, în timp ce părinții se luptă în fiecare zi, trimiţându-şi copiii la școală, cu teama pentru soarta lor.

 

Și iată cum se văd lucrurile privite din Franța, despre care Ana Blandiana afirmă că „trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa“: „Sub ochii noștri, țara noastră devine încetul cu încetul de nerecunoscut“, spune filosoful Alain Finkielkraut; ni se cere „anularea noastră“, „pierderea caracterului național al Franței“. Azi, adaugă Finkielkraut, „istoria este rescrisă la lumina actualității pentru a face Franța să creadă că a fost întotdeauna un spațiu al pluralității (etnice) și un pământ al imigrației. După «1984» al lui George Orwell (carte care dezvăluie mecanismele ideologice ale comunismului totalitar), uite că se profilează un «2084» al antirasismului totalitar!“.

 

În termeni apropiați, romancierul de origine rusă Andreï Makine scrie: „Timp de zeci de ani au curs minciunile despre Franța ca paradis multicultural, multirasial, multiconfesional... Prea multe minciuni. Acum realitatea atotstăpânitoare sare tuturor în ochi... imamii care cu strigăte de Allah akbar! (Allah e mare!) iau locul autorităților depășite... Francezii descoperă (era și timpul!) că o bună parte din populația așa-zis franceză îi urăște... Îi urăște pentru că sunt albi, oarecum creștini, în aparenţă bogaţi. Îi urăște pentru că îi simte slăbiți, nesiguri în identitatea lor, predispuşi la o perpetuă autoflagelare... Franța e obiect de ură pentru că francezii au lăsat-o să se golească de ființa ei și să se transforme într-un simplu teritoriu ce poate fi populat, o bucăţică de Eurasia mondializată“.

 

Evident, Ana Blandiana se află într-o companie care îi face cinste: Alain Finkielkraut și Andreï Makine sunt cei mai recenți membrii ai Academiei Franceze: Finkielkraut a fost primit în prestigioasa instituție de cultură la 28 ianuarie, în timp ce Makine a fost ales membru la 3 martie, tot anul acesta. Dar lista de spirite înrudite este mult mai amplă, căci tema pe care Ana Blandiana a adus-o în discuție face de decenii obiectul unei aprofundate cercetări filosofice, sociologice, etnografice și politologice în Occident, cercetare pe care România doar după căderea comunismului ar fi putut s-o cunoască.

 

Multiculturalismul este în primul rând o utopie (negare a realității) care se instalează pe ruinele comunismului, discreditat prin faptele sale: este vorba, scria regretatul sociolog Paul Yonnet, de „o utopie de substituție“: din nou „internaționalismul“; din nou societatea mondială din care clasele, ca și națiunile vor fi dispărut (cum spune Manifestul Comunist de la 1848, „proletarii nu au patrie“); din nou o clasă cu vocaţie mesianică, destinată să aducă un viitor luminos: imigranții, ca o nouă avangardă proletară pe scena istoriei.

 

Care este realitatea care se opune utopiei „satului planetar“? E, de fapt, realitatea umană, omul ca purtător de cultură. Demnitatea omului este aceea de a crea culturi, comunități bazate pe valori comune, a da sens și formă experiențelor trăite și a le transmite. Religie, morală, legi, reguli ale travaliului intelectual nu sunt, cum scria filosoful de origine poloneză Leszek Kołakowski, universale; la nivel cotidian, regulile de comportament, normele sociale ale diferitelor culturi intră în contradicție unele cu altele și „se exclud reciproc“. Nu poți să accepți că pedeapsa cuvenită pentru o mică infracțiune la plata fiscului este o amendă și, în același timp, să-i tai mâna omului după legea islamică – amândouă fiind răspunsuri valabile la o problemă a colectivității.

 

Cheia culturii este o cheie a „diferenței“, notează Ana Blandiana, întâlnindu-se aici nu numai cu Kołakowski, ci și cu marele antropolog Claude Lévy-Strauss, care sublinia: „orice creație veritabilă implică o anumită surditate la apelul altor valori, surditate care poate să meargă până la refuzul, dacă nu chiar la negarea lor. Căci nu e cu putință să te dizolvi în celălalt, să te identifici cu el și în același timp să te menții în propria ta diferență“. Pentru Lévy-Strauss, apărător al culturilor arhaice și moderne, mici și mari, sloganul utopic al „civilizației planetare“ pune în pericol însăși existența culturală a omenirii, pentru că „nu există și nici nu poate exista“, altă civilizație decât cea care constă din „coexistența culturilor manifestând un maximum de diversitate“. Culturile sunt răspunsuri nuanțate la experiențele colective trăite, creații de sens în fața condiției umane, aventuri ale spiritului uman.

 

Europa este într-adevăr în criză, aşa cum constată Ana Blandiana în discursul său. Pericolul nu este numai cel venit din afară – pericol real în starea demografică precară în care se găsește Europa –, ci mai ales dinăuntru, prin procesul de deculturalizare. „Deșertul uitării“ (vorba scriitorului Milan Kundera) nu este numai cel pe care l-a impus totalitar comunismul în Estul Europei, ci și cel pe care, în paralel, îl impun de zeci de ani în Vest diversele variante ale aceleași pedagogii totalitare, la capătul cărora un „nou om“ se tot lasă așteptat. Așa au fost eliminate treptat – și culpabilizate – memoria, deci continuitatea între generații, valorile care înalță spiritul uman, conștiința destinului colectiv, a responsabilității față de trecut și viitor, a respectului față de sine. Iar România vine repede din urmă, am adăuga, să prindă încă o dată, după încercările prin care a trecut sub comunism, trenul deculturalizării şi deznaţionalizării la modă.

 

În această cumpănă de istorie („criză“, o numește Ana Blandiana), Europa este amenințată de noii „barbari“, acei „barbari“ care, spuneau într-un glas gânditorii Hannah Arendt și Leszek Kołakowski, sunt chiar europenii pentru care nu mai există tradiție, primire și transmitere a memoriei. Această barbarie este „o mentalitate sinucigașă, în care indiferența față de propria noastră tradiție... ba chiar frenezia autodestructivă se ascund sub masca, croită din cuvinte, a unui generos universalism“, scria Kołakowski.

 

Experiența, distrugătoare de suflete şi trupuri, a totalitarismelor secolului XX ar fi trebuit să imunizeze întreaga Europă la mirajul utopic cu înverșunarea lui ideologică împotriva ființei umane. În spatele mult lăudatului universalism sau multiculturalism stau aceleași rezerve de ură care și-au găsit acum un nou obiect: după „ura de rasă“ și „ura de clasă“, „ura de propria casă“ – sau, cu un termen savant pe care îl folosește filosoful englez Roger Scruton, „oikofobia“: adică xenofobia întoarsă pe dos și aplicată propriului popor și propriei țări, ca și cum ar constitui o realitate străină și dușmană.

 

Despre acest „acasă“ vorbește Ana Blandiana, invocând, împotriva sloganelor de political correctness, „solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie“. În acest „acasă“, oamenii vorbesc aceeași limbă, adică împărtășesc aceleași valori, credințe și principii, primesc o moștenire și o dau mai departe, sunt purtători ai memoriei colective.

 

„Acasă“, scrie Scruton, supranumit un „filosof al iubirii“, este un cuvânt al cărui fundament este dragostea, fidelitatea și sentimentul limitelor: „Simbolurile fidelității naționale nu sunt nici militante, nici ideologice, ci constau în imaginile blânde ale țării în care ne-am născut, ale locului căruia îi aparținem“. Acest „acasă“ neagresiv în esența lui este în același timp forța care s-a opus tuturor totalitarismelor – căci pentru Anglia au luptat generațiile de englezi în al doilea război mondial și pentru neamul lor au luptat cei din rezistența anticomunistă.

 

Pentru acest „acasă“ pledează Ana Blandiana în discursul său. Un „acasă“ al țării și un „acasă“ mai amplu al Europei căreia îi aparținem – un „acasă“ al omului „care sfințește locul“. Un „acasă“ al Europei creștine, în prezent tot mai ruptă de rădăcinile transcendente fără de care nu poate exista de fapt; un „acasă“ al suferinței comune – patrimoniu generator de cultură, cum îl numește Ana Blandiana – însemn al unei istorii trăite; un „acasă“ al memoriei, deci al culturii care ne-a fost dată și care ne constituie.

 

Semnalul de alarmă pe care Ana Blandiana îl trage în fața realității neliniștitoare a Europei și în fața terorismului intelectual promovat de political correctness nu vine prea devreme. Vine în ultimul ceas. Dar, venind, este aducător de speranță. Ca orice cuvânt de adevăr și de iubire.

 

Monica Papazu, Master of Arts în literatură comparată, scriitor de limbă daneză.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22