Singuratatea presedintelui de cursa lunga

Cocotat în varful tuturor sondajelor, Ion Iliescu ar putea spune, ca Marilyn Monroe, ca atata celebritate îl însingureaza. Nu-si mai întelege partidul. Multi dintre copiii lui de suflet fie l-au parasit, fie cad cu zgomot în sondaje. Inconjurat de o mana de consilieri, el se agita, face zgomot, putine dintre spusele lui au efect peste gardul Cotrocenilor, la Senat sau în Camera Deputatilor. Ion Iliescu are din ce în ce mai multi admiratori si tot mai putini urmasi. A devenit o legenda de partid. Acum catva timp, parca pentru a-l consola, Adrian Nastase le recomanda activistilor partidului sa-si pavoazeze peretii cu poza lui Ion Iliescu. Viata anosta de la serviciu, intimitatea casei ori a sediului local de partid ar fi încalzite si umanizate de afisul eternului si fascinantului Ion Iliescu. De acolo, de pe zid, figura presedintelui ar putea fi o buna inspiratie pentru cei care vor sa se lase patrunsi de spiritul de partid. Ion Iliescu e o legenda a social-democratiei romanesti, iar daca nu ne-am împiedica în superstitiile constitutionale, Ion Iliescu ar mai avea loc de înca un mandat, le-a dat de înteles premierul colegilor sai. De la o vreme, Adrian Nastase nu mai pridideste risipind aceste flaterii, parca pentru a-l convinge pe pustnicul de la Cotroceni ca s-a vindecat de aroganta, ca stie sa fie loial.

Cununita grea de etern premiant si aureola sa legendara atarna greu pe fruntea presedintelui. Il însingureaza. Intr-o lume în care totul curge si se preschimba, rating-ul presedintelui Iliescu este stabil ca o idee fixa pe harta preferintelor electorale. El si inca doua institutii progresiste, Biserica si Armata, ocupa un confortabil si neschimbator loc întai cand e vorba despre încrederea opiniei publice, în vreme ce fostii sai tovarasi de drum s-au pierdut în sinergia faptelor. Unii au fost chiar împuscati.

Catarat pe cifre ametitoare, Ion Iliescu pare sa-si fi rezolvat crizele morale, de le va fi avut vreodata! Etern preocupat de diferentele dintre saracii si bogatii lumii, de imoralitatea politicienilor, de coruptie, mereu amator sa submineze sistemul din interior, presedintele pare sa nu bage în seama faptul ca audienta sa e tot mai saraca. Chiar si cei mai fideli tovarasi de drum par sa pastreze o distanta respectuoasa, fie pentru a aplauda mai bine, fie pentru a putea casca în pumni de plictiseala.

Cu toate se poate obisnui Ion Iliescu. Si cu nepasarea, si cu transformarea lui în statuie de ceara în Muzeul figurilor de partid, si cu metamorfozarea coruptilor în campioni ai economiei de piata. Un lucru pare, însa, peste puterea de întelegere a presedintelui, faptul ca si-a pierdut garda ideologica pe drum. Inca de la începuturile carierei sale postrevolutionare, o mana de oameni l-au însotit peste tot pe unde l-a tarat sinergia faptelor. Acestia erau, în cea mai mare parte, senatorii. Garda lui de nemuritori. Mai toti de-un leat cu el, credinciosi ca elvetienii Papei, senatorii au fost maleabili ca toporul în mainile versate ale lui Ion Iliescu. Atunci cand l-a suparat Petre Roman, a pus garda pe el. Rezultatul? Partidul a explodat, umpland scena de resturi. El însusi senator, pe cand era în opozitie, Ion Iliescu a fost coleg cu multi dintre cei care umplu si astazi Parlamentul si sediile ambasadelor romanesti de peste hotare. Le-a fost sef la partid si coleg în Parlament, camarad la mierea si, mai ales, la fierea opozitiei. Vremurile acelea sunt, însa, demult apuse. Putine sunt saptamanile în care presedintele sa nu carteasca, parca din senin, cand aude de deciziile pe care le iau fostii sai colegi. Ii apostrofeaza ca-si maresc salariile, ca risipesc banii bugetului, ca nu-si fac publice averile, ca-si pierd vremea cu fleacuri, ca îsi vand pe bani grei influenta politica sau ca au devenit în instanta garda de corp a coruptilor.

E drept ca, de multe ori, criticile lui au un caracter mai degraba abstract si ca a revenit nu o data asupra lor, îndulcind afirmatiile mai taioase. Unul dintre senatorii cu care parintele Revolutiei are ceva este parintele Constitutiei, vechi copil de casa. Nu cu multi ani în urma, acesta i-a aparat haiduceste în justitie pe multi dintre oamenii presedintelui. Acum, parintele Constitutiei îsi continua cariera prin tribunale, înfricosand judecatorii cu aerele lui de cavaler al dreptatii pentru cei cu bani si cu clientii sai, care sunt, se spune, tot ce are coruptia mai de pret. Presedintele îl critica si apoi îl apara pe Nicolae Vacaroiu, dupa ce se afla despre fostul sau premier, acum senator sef, ca a primit o caruta de bani de la bancile falimentare ale lui Sorin Ovidiu Vantu. Un alt lucru care-l îndeparteaza de fostii sai colegi este si faptul ca e mereu suparat pe baronii partidului din teritoriu, desi acestia sunt sarea si piperul programului antisaracie cu care-si umple partidul buzunarele. Dincolo de apelurile presedintelui la cinste, corectitudine si modestie, se întinde jungla intereselor de partid. Oamenii partidului stiu ca e mai eficient sa taci si sa faci. In mod paradoxal, îi ajuta chiar discursurile patetic populiste ale celui mai iubit fost activist comunist. Retorica lui de lemn este alibiul ideal în spatele caruia se pot ascunde afacerile dubioase ale baronilor locali, santajul, evaziunea si deturnarea banilor, coruptia institutionalizata si retelele mafiote. Nici ca se putea perdea de fum mai buna pentru toate acestea, decat discursurile moraliste ale prezidentului. Criticand si retractand, recunoscand si negand, cantecul de lebada al lui Ion Iliescu are înca efecte hipnotice asupra a 50 de procente dintre alegatori. Poate ca acesta este ultimul sau rol politic - acela de agent electoral al propriului sau partid.