De același autor
Sinceritatea a fost o constantă a existenţei noastre din ultimile şase decenii. L-am iubit sincer pe Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus. Nesincerii au intrat în puşcărie. Apoi Gheorghiu Dej, mai sincer, a zis ca mai bine să fim independenţi. L-am iubit şi pe el. Sincer. A urmat un sfert de secol de sinceritate totală cu Nicolae Ceauşescu. Și pe el l-am iubit, la fel de sincer. Până când Ion Iliescu ne-a deschis ochii şi l-a impuşcat pe Ceauşescu. Pentru nesincertate. A întinat socialismul ştiinţific şi mai fost şi puţin dictator. Iliescu jucase ţurca cu dictatorul şi l-a şi elogiat. Asta se numeşte sinceritatea cu două feţe. Sincer fiind l-am iubit şi pe el, şi l-am şi ales de trei ori.
Cu Ion Iliescu în frunte am avut victorii multe. Epocii de aur i-a urmat epoca sincerităţii. Cu politicienii sinceri, cu capitalişti sinceri, cu lideri sindicali sinceri, cu analişti sinceri, cu alegători sinceri. Și cu televiziuni sincere, capabile să pună de un leşin în direct şi la o ora de vârf şi să manipuleze poporul cu televizorul în cel mai sincer mod cu putinţă. Sinceritatea politicienilor a mers atât de departe încât, după nişte alegeri pierdute, urmaşul prostănacului Mircea Geoană, prostuţul Victor Ponta, a exclamat, „ai lor au furat mai bine ca ai noştri”. Asta nu inseamnă că politicienii sunt nişte hoţi, sunt sinceri. Nici capitaliştii noştri de cumetrie nu sunt hoţi. Cu condiţia să nu-i întrebi cum au făcut primul milion. Pe următoarele le-au făcut prin afaceri cu statul, adică prin jefuirea statului, dar nu pentru că ar fi hoţi, ci pentru că statul e prost, iar justiţia, alt templu al sincerităţii, e legată la ochi.
Acum avem şi O istorie sinceră a poporului. Era şi timpul. Asta nu înseamnă că celelalte istorii erau nesincere, erau doar minţite, mai ales cele scrise de comunişti. Ca un făcut, autorul istoriei sincere a dat un pic cu sinceritatea pe la securitate. A nimerit la Academia Română, semn ca sinceritatea rentează. Însă Academia are atâţia informatori că trebuie să i se spună Academia turnătorilor. Recent a mai fost dezvăluit încă academician de marcă, scriitor, pentru realţii „sincere” cu securitataea şi nefireşti cu generalul Pleşiţă. În apărarea lui a sărit academicianul Eugen Simion: „Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”. Cum? Scriindu-i dedicaţii sincere. De impotrivire, fireşte: “Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, simbol şi garanţie a unei Românii comuniste, demne şi libere în Europa, rolului Său istoric şi sfînt, adîncul omagiu al autorului, care-i mulţumeşte fierbinte pentru apariţia acestei cărţi…” Și ca împotrivirea să fie totală, i-a scris una şi soţiei: “Tovarăşei Elena Ceauşescu, neobositei Sale activităţi în slujba ştiinţei şi umanizării relaţiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor, profundul omagiu al autorului…”
După ce „simbolul şi garanţia României comuniste” a fost ucis, scriitorul care cerea relaţii sincere cu securitatea şi le-a şi avut, susţine că dedicaţia dată lui Nicolae Ceauşescu a fost puţin ”excesivă”, iar cea dată soţiei a fost scrise în bătaie de joc. Însă atunci erau cât se poate de sincere şi aşa trebuiau citite. Semn că la unii scriitori sinceritatea e ca talerul. Are două feţe. Dar parcă numai la scriitori. În fond, toţi suntem români. Mai mult sau mai puţin sinceri.
Articol preluat de pe europalibera.org.
