Tîlharul şi demnitarul, drepturi fundamentale

Este o absurditate. Drepturile fundamentale sunt universale, recunoscute în toate constituţiile statelor civilizate şi în convenţiile internaţionale, sunt drepturi ale omului, nu drepturi ale demnitarului, magistratului sau biciclistului. Interpretarea Curţii este însă o şmecherie dâmboviţeană, un exces de interpretare, cunoscută în literatura de specialitate ca „abuz de drept”.

Acest abuz al judecătorilor Curţii Constituţionale îşi are obârşia în altă şmecherie, impusă în Constituţia iorgovană pentru uzul strigoiului comunist Ion Iliescu. Este vorba de o parşivă limitare a unei posibile revizuirii a Constituţiei care precizeaza, în articolul 152, că „nici o revizuire nu poate fi facută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetaţenilor sau a garanţiilor acestora”. Articolul 152 este invocat în refuzul Curţii de a restrânge imunitatea demnitarilor, în eliminarea a prevederii conform căreia „caracterul licit al dobândirii proprietăţii se prezumă”, în eliminarea amestecului instanţelor judecătoreşti în politicile fiscale si bugetare, precum şi în modificările referitoare al Consiliul Superior al Magistraturii.

Pe scurt, cu un minim efort de interpretare, articolul 152 face din Constituţia iorgovană un fel de tablele lui Moise. Este bătută în piatră şi este imună la orice schimbare. In realitate ea este opera unor oameni care pot avea interese sau pot greşi, iar greşelile pot fi îndreptate tot de către oameni. Hotărât lucru, inocentul Mircea Geoană a avut dreptate. Cu democraţia lui originală, Ion Iliescu rămâne cancerul democraţiei româneşti. Constituţia croită pentru uzul lui, născută în bună parte din somnul raţiunii şi la naţiunii, continuă să producă monştri.

Lângă dreptul fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, cel mai drăgălaş dintre monştri, din care se hrănesc astăzi şi judecătorii Curţii Constituţionale, este prezumarea caracterului licit al dobândirii proprietăţii. Care, după cum s-a observat, este o invitaţie la furt. Şi asta în numele garantării dreptului de proprietate. Garantare care i-a dat mari batăi de cap lui Ion Iliescu la începuturile post-revoluţionare şi a fost sursa unor abuzuri pe care România le plăteşte şi azi.

În varianta iniţială, Constituţia iorgovană nu garanta proprietatea, doar o „ocrotea”. Şi a fost ocrotită până când baieţii care l-au ajutat pe Iliescu să vină la putere şi-au însuşit-o prin rapt, temelia capitalismului de cumetrie. Odată însuşită, deveniţi proprietari, baieţii cei buni au apelat şi la garantare.

Prezumarea averii ca fiind licită nu există în nici o constituţie europeană. Cu o excepţia României şi a Moldovei. Care a folosit ca sursă de inspiraţie Constituţia României. Şi cu acelaşi consecinţe. Din acest punct de vedere, românii şi moldovenii se au ca fraţii.

Desigur, parlamentarii pot ignora avizul Curţii Constituţionale. N-o vor face. Sunt printre mari benficiari ai prezumpţiei referitoare la dobândrea licită a averii. Il vede cineva pe parlamentarul îmbogăţit prin testamente discutabile, de la mătuşi şi mai discutabile, votând pentru o astfel de revizuire a Constituţiei?

Articol publicat pe site-ul www.europalibera.org.