De același autor
Adoptarea unei monede europene comune în 1999 a fost criticată de unii specialişti în finanţe, care au prezis că euro nu poate supravieţui într-o regiune diversă, în care guvernanţii din fiecare stat îşi menţin controlul asupra modului de impozitare, a cheltuielilor publice şi a accesului la pieţele financiare. Susţinătorii creării zonei euro au sperat că un control strict al deficitelor bugetare, în timp, va obliga statele „slabe“ să devină mai concurente. Rezultatul a fost dezolant. Având acces la împrumuturi cu dobânda mică, ţări membre precum Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda au utilizat fondurile împrumutate pentru acoperirea ineficienţelor guvernării, au evitat să ia măsuri pentru stimularea creşterii productivităţii şi au păstrat inflexibilitatea în relaţiile dintre întreprinderi şi angajaţi. Cu datorii externe împovărătoare, guvernele acestor ţări cu economii deficiente vor avea mari dificultăţi să-şi revitalizeze economia şi, în acelaşi timp, să achite datoriile şi dobânzile respective, să investească în infrastructură şi să reducă fiscalitatea internă necesară pentru redresare economică.
Recesiunea economică din 2008-2009 a precipitat o criză de încredere în moneda euro, în abilitatea UE de a corecta iresponsabilitatea fiscală demonstrată de guvernanţii unor state membre şi în promisiunile politicienilor de a implementa reformele de austeritate necesare redresării fiscale. Împrumutându-se fără măsură, guvernele respective au remunerat excesiv birocraţia de stat, au irosit o mare parte din fondurile împrumutate şi au creat datorii statale copleşitoare.
În 2010, Grecia a devenit falimentară. Deficitul bugetar a crescut cu 14,7% în 2008 şi cu 12,7% în 2009, ajungând la 162% din produsul intern brut. De când a adoptat moneda euro, în 2001, guvernul de la Atena a făcut împrumuturi considerabile de la bănci din străinătate, a abandonat responsabilitatea fiscală şi a legiferat beneficii sociale exorbitante. În complicitate cu anumite bănci străine, guvernul grec a falsificat rapoartele de contabilitate bugetară, ca să ascundă deficitele acumulate, ceea ce a spulberat credibilitatea guvernului grec atât în tratativele cu instituţiile financiare internaţionale, cât şi în relaţiile cu celelalte state din UE.
În ultimii zece ani, bazată pe accesul la împrumuturi cu dobândă mică, Grecia a trăit mult peste capacitatea de a acoperi datoriile respective. Numărul salariaţilor bugetari „neproductivi“ a crescut excesiv. Ca să-şi păstreze popularitatea, să-şi asigure realegerea şi să menţină „pacea socială“, politicienii greci şi-au recompensat generos „susţinătorii“cu salarii mari şi cu măsuri populiste extravagante. Angajaţii din birocraţia de stat sunt obişnuiţi să primească prime considerabile, care le dublează salariile, şi pot să se pensioneze la vârsta de 50 de ani cu un venit echivalent cu 96% din ultimul salariu. În acelaşi timp, evaziunea fiscală în Grecia este în escaladare.
În trecut, rezistenţa publicului la tentativele guvernului de a limita cheltuielile bugetare în Grecia a fost acerbă. Anul trecut, fermierii greci au blocat şoselele principale ale ţării şi au forţat guvernul Karamanlis să continue subvenţiile agricultorilor la nivel de 500 de milioane de euro pe an. În ianuarie 2010, agricultorii greci au blocat din nou drumurile, cu pretenţii de subvenţionare la nivel de 1 miliard de euro. În acelaşi timp, Grecia trebuie să furnizeze 55 de miliarde de euro ca să-şi achite datoriile din anul curent. Neavând şanse de a se descurca fără ajutor extern masiv, premierul socialist George Papandreu a solicitat asistenţă UE şi a promis că va reduce deficitul bugetar de la 12,7% în 2010 la 8,7% din PIB în 2011 şi sub 3% în 2012. Deocamdată, majoritatea publicului grec pare dispusă să accepte măsurile de austeritate sugerate de guvern. Papandreu a înţeles că trebuie să reducă numărul salariaţilor statului, să mărească vârsta de ieşire la pensie şi să revizuiască sistemul de impozitare.
Convenţia în cadrul UE denumită Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică a devenit irelevantă. Prevederile importante ale pactului erau amendarea ţărilor care depăşesc limita cheltuielilor bugetare de 3% din PIB şi interzicerea salvgardării statelor care nu se conformează prin asumarea datoriilor respective de către alte state din UE. În urma crizei financiare, aceste prevederi au fost abandonate.
Deteriorarea calităţii poliţelor Greciei aparţinând băncilor străine şi deci şi prevenirea obţinerii unor împrumuturi viitoare au forţat noul guvern socialist de la Atena să promită că va lua măsuri drastice de austeritate pentru a corecta dezechilibrul bugetar. Implementarea lor va fi dificilă. Sindicatele bugetarilor au anunţat că vor organiza greve paralizante, ca să împiedice reformele preconizate de guvern. Din nefericire, opţiunile de redresare financiară ale Greciei sunt limitate.
Falimentarea guvernului ar fi o „soluţie“ degradantă şi periculoasă. Investitorii străini s-ar descotorosi prompt nu numai de poliţele guvernului grec, dar şi de cele aparţinând celorlalte ţări cu datorii bugetare considerabile.
Deşi nu au nici experienţă, nici înclinaţie, autorităţile de la Bruxelles s-au angajat să elaboreze o modalitate de a „salva“ Grecia în cadrul UE. Din nefericire, această stratagemă nu este agreată de populaţiile celorlalte state din UE, care astfel ar subvenţiona datoriile Greciei şi ar încuraja alte ţări din comunitate să amâne reformele de rigoare, considerând că UE le va asigura redresarea prin acoperirea datoriilor acumulate.
Destrămarea zonei euro rămâne improbabilă. Dificultăţile financiare ale Greciei şi ale altor state „periferice“ demonstrează necesitatea creării în UE a unei structuri politice centrale redutabile. Banca Centrală Europeană, deşi determină dobânda împrumuturilor în toate cele 16 state din zona euro, nu are autoritatea de a afecta politica fiscală a statelor membre.
Deşi considerată „umilitoare“ pentru statele din zona euro, ajutorarea Greciei de către FMI ar fi preferabilă. FMI ar acorda Greciei un împrumut cu dobândă redusă faţă de cel preconizat de UE, ar ataşa condiţii de reformare mai stricte şi ar avea la dispoziţie metode de control superioare pentru verificarea satisfacerii condiţiilor respective. În ultimul an, FMI a conferit asemenea împrumuturi favorabile Islandei, Letoniei, Ungariei şi României.
Reabilitarea satisfăcătoare a concepţiei de uniune monetară depinde în mare măsură de situaţia din Spania. Grecia, Portugalia şi Irlanda produc împreună numai 6% din PIB-ul zonei euro. Cu Spania, procentul respectiv se ridică la 20%. Dacă toate cele patru state datornice necesită „ajutorări majore“, salvgardarea lor urgentă şi redresarea economică ulterioară vor fi costisitoare şi dificile.
Majoritatea economiştilor sunt convinşi că singura modalitate de a depăşi criza din ţările cu datorii mari impune reduceri drastice în cheltuielile bugetare. Deşi măsurile de austeritate vor provoca proteste publice vehemente, realizarea lor ar restabili încrederea în viabilitatea unificării monetare, ar permite redresarea economică a zonei euro şi ar fortifica moneda comună. //
Cuvinte cheie: datorii, deficit bugetar, bugetari, sindicat, faliment
