De același autor
Vertiginosul progres economic din China, India şi Brazilia şi evoluţia ascendentă a economiilor din state precum Turcia, Indonezia şi Africa de Sud au reconfigurat distribuţia centrelor de putere în lume şi au destabilizat aranjamentele geopolitice existente. În trecut, puterile ascendente au fost frecvent revizioniste, au refuzat integrarea în structurile existente, au manifestat adversitate faţă de statu quo, au precipitat crize şi au preferat să adopte politici destabilizante. Deoarece puterile „stabilite“ au rezistat, rivalitatea cu puterile emergente a dus frecvent la confruntări armate distrugătoare. De obicei, puterile ascendente au pretins vehement să li se acorde recunoaştere şi prestigiu în raport cu noul lor statut, să li se asigure reprezentanţa în toate grupările de state influente şi să li se confere un rol important în toate deciziile care influenţează securitatea globală.
Încercând să prevină scenariile precedente, Statele Unite, erijându-se în hegemon benign, au încurajat puterile ascendente actuale să participe responsabil la instituţiile internaţionale existente, să-şi promoveze revendicările în cadrul acestor instituţii şi să menţină relaţii detensionate cu restul omenirii. Cu intenţia de a asigura stabilitate, securitate şi prosperitate la nivel global, occidentalii au oferit parteneriate principalelor puteri emergente. Dar interesele, priorităţile şi perspectivele noilor „parteneri“ sunt frecvent divergente, competitive şi, în cele din urmă, incompatibile.
Guvernanţii americani au încurajat China să renunţe la agresivitate, să accepte standardele de comportament existente şi să devină un partener important şi responsabil în menţinerea ordinii mondiale. China a refuzat să preseze Coreea de Nord să renunţe la armele atomice şi să-i condamne aventurismul militar împotriva Coreei de Sud. State semicapitaliste, ca Rusia şi China, şi-au consolidat sistemele sociale represive, au oferit omenirii un model de dezvoltare în care domină monopolul puterii politice şi subminează aspiraţiile democratice ale altor ţări. Rusia s-a opus vehement revoluţiilor „colorate“ din state precum Georgia, Ucraina şi Kârgâztan şi a continuat să menţină tensiuni regionale „îngheţate“ în Azerbaidjan, Republica Moldova şi Georgia.
Ca să justifice dictatura politică a Partidului Comunist, guvernanţii chinezi se simt obligaţi să preseze puternic pentru continuarea dezvoltării viguroase a economiei chineze şi pentru expansiunea exporturilor, fără consideraţie faţă de interesele altor state. Ei au devenit extrem de agresivi în concurenţa internaţională pentru accesul la resursele naturale din alte ţări. Având rezerve valutare considerabile din export, Beijingul îşi exercită puterea financiară ca să influenţeze politica altor state şi să modereze rezistenţa faţă de interesele Chinei.
Expansionismul chinezesc prezintă o mare dilemă pentru puterile occidentale. Strategia îngrădirii militare, aplicată cu succes împotriva Uniunii Sovietice, nu ar avea acelaşi efect contra Chinei. Economia „de piaţă“ a Chinei este mult prea viguroasă, extinsă la scară globală şi modernizată ca să permită îngrădire. În cazul în care Beijingul refuză integrarea paşnică şi de substanţă în structurile de securitate existente, strategia temperării unei Chine agresive va trebui să se bazeze pe consolidarea alianţelor regionale ale statelor care nu vor să accepte dominaţia chineză. Participarea Statelor Unite la asemenea alianţe este indispensabilă. Japonia, Coreea de Sud şi India nu pot contrabalansa politica de expansiune a Chinei, decât dacă SUA rămân implicate viguros în Asia. Cu excepţia Vietnamului, celelalte state din Indochina au de ales între acceptarea unei anumite vasalităţi faţă de China sau participarea la alianţe conduse de America. Dacă restricţiile bugetare ale guvernului de la Washington forţează reducerea prezenţei americane în Asia de Sud-Est şi dacă statele din vecinătatea Chinei, având deja o dependenţă economică avansată faţă de Beijing, percep o degradare a intereselor americane în regiune, ele vor fi predispuse să accepte hegemonia Chinei. În consecinţă, Asia de Sud-Est a devenit deosebit de importantă pentru Washington.
Deocamdată, politicienii americani au decis să intensifice prezenţa diplomatică, strategică şi militară a Americii în vestul Oceanului Pacific, în Oceanul Indian şi în Asia.
Datoriile publice imense din America şi inabilitatea Congresului de a implementa măsurile necesare pentru rezolvarea deficitului bugetar ar putea limita drastic capabilitatea militară a SUA. Din nefericire, aliaţii europeni ai Americii, preocupaţi de probleme „interne“, nu pot să contribuie semnificativ la „stabilizarea“ Asiei de Sud-Est. Extinderea rapidă a Uniunii Europene, fără să asigure concomitent şi o avansare a procesului de integrare, a creat dificultăţi majore în Europa. Incertitudinea faţă de „proiectul european“ a fost agravată de criza economico-financiară din ultimii 3 ani, de deficitele bugetare copleşitoare ale Irlandei şi ale statelor mediteraneene şi de inabilitatea politicienilor de a acţiona decisiv în perioade de criză. Războiul ruso-georgian din 2008, eşecul revoluţiei portocalii din Ucraina şi aversiunea Rusiei faţă de rezolvarea conflictelor „îngheţate“ din Transnistria, Georgia şi Azerbaidjan au deteriorat aspiraţiile UE de a admite noi membri. Criza monedei euro, departe de a fi aplanată, a provocat disensiuni între cheltuitorii nesăbuiţi din sud şi nordicii harnici şi responsabili fiscal. Din cauza globalizării, sistemul social-economic european, bazat pe asistenţă socială generoasă, nu mai este sustenabil. Îmbătrânirea populaţiei, demografia negativă şi inabilitatea societăţilor europene de a asimila minorităţile musulmane au creat tensiuni economice, sociale şi financiare cu consecinţe profund defavorabile. „Promisiunea“ UE de a deveni o forţă economică, diplomatică şi militară comparabilă cu America a rămas neîmplinită.
Nici Rusia nu poate fi considerată o putere ascendentă promiţătoare. Deşi are resurse naturale abundente şi un teritoriu vast, Rusia nu a evoluat spre modernizare, stabilitate şi prosperitate. Fără o justiţie independentă, fără încredere în instituţiile statului şi fără respectarea transparentă a contractelor, Rusia nu are şanse să devină o putere redutabilă. Populaţia Rusiei va descreşte de la 143 de milioane la 115 milioane, în următorii 30 de ani. Sistemul politic, judiciar şi financiar este cumplit de corupt, ineficient şi opac. Cu dependenţă excesivă de export de materii prime şi arme, Rusia nu are sectoare industriale sau servicii competitive la nivel global. Numai statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU şi arsenalul nuclear îi conferă un oarecare „prestigiu“ internaţional.
În ultimii 9 ani, de când Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării a venit la putere, Turcia, o ţară cu 73 de milioane de locuitori, cu o vârstă medie de 29 de ani, a realizat o creştere economică remarcabilă. Produsul Intern Brut a crescut în medie cu 7% anual. Economia Turciei a supravieţuit crizei economico-financiare globale din ultimii 3 ani fără ajutorul FMI. Plasată într-o regiune importantă strategic, aproape de Europa, Orientul Mijlociu, Caucaz şi Africa de Nord, Turcia a devenit o putere regională redutabilă.
Adoptând o politică externă de deschidere în vecinătate, independentă de Statele Unite şi NATO, guvernanţii de la Ankara au fost primiţi cu braţele deschise în ţările arabe, la Teheran şi în statele din zona Mării Caspice. Tratativele de aderare la UE, începute în 2004, s-au împotmolit. Entuziasmul Turciei pentru aderare s-a domolit. Percepţia Turciei în străinătate că ar fi un vasal-lacheu al SUA s-a spulberat în 2003, când parlamentul de la Ankara a refuzat să permită militarilor americani să deschidă un al doilea front împotriva Irakului prin Turcia. Ca putere regională ascendentă, Turcia va avea o influenţă considerabilă în Orientul Mijlociu şi în Asia Centrală. Ankara a stabilit acorduri de cooperare politică, economică şi de securitate cu statele arabe, cu Iran, Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan.
Fără să se consulte în prealabil cu partenerii din NATO, Turcia, împreună cu Brazilia, s-a implicat în negocierile pentru sistarea programului nuclear în Iran. Ofertele lor de a prelucra uraniul îmbogăţit în Iran în ideea de a-l face nefolosibil pentru confecţionarea armelor nucleare au fost respinse de negociatorii occidentali. În consecinţă, în Consiliul de Securitate, Brazilia şi Turcia au votat împotriva sancţiunilor antiiraniene propuse de ceilalţi membri ai consiliului.
Puterile emergente, mai ales China, Brazilia, India, Turcia şi Africa de Sud, nu par dispuse să păstreze sistemul de ordine internaţională existent, deoarece consideră că aranjamentele actuale servesc interesele occidentale. Ele îşi vor apăra cu ferocitate independenţa şi obiectivele de dezvoltare. Noi alianţe, realinieri şi parteneriate se vor forma. În viitor, majoritatea puterilor ascendente vor deveni puteri regionale. Singura excepţie, foarte importantă, este China, care are deja o economie cu pondere globală. Totuşi, este improbabil că Beijingul va domina omenirea, deoarece acum lumea este mult prea diversă şi „deşteptarea“ globală, care a limitat dominaţia americană, va avea capacitatea de a stăvili atât puterea expansionistă a Chinei, cât şi pe cea a altor pretendenţi ambiţioşi. //
Citeste si despre: economiile emergente, echilibru de putere, harta geopolitica, consiliul de securitate, puteri regionale.
