Adevărata poveste a combinatului Oltchim. Cum încearcă guvernul să dea ţeapă FMI

Olt­chim e o dublă problemă: o com­panie falită și un factor de dis­tor­siu­ne a întregii economii locale.

Istoria Oltchim sună cam așa. Avem o fabrică mare de produse chi­mice, construită pe vremea lui Ceaușescu în nebunia lui de a produce derivați de petrol pentru export, chiar dacă trebuia să im­por­tăm petrol brut pen­tru asta, că pro­ducția internă nu mai făcea față. După 1989, com­pania a fost că­pu­șată cât s-a putut: furnizori de ma­te­riale la suprapreț, clienți la preț sub piață. Ba chiar s-au găsit și firme care n-au mai nimic de-a face cu petrochimia, dar au fost „găzduite“ pe platforma com­bi­natului - Oltchim cumpăra în nu­me propriu energie electrică de la „băieții deștepți“ și le-o dădea pe gratis.

Pe lângă povestea clasică a jafului din companiile de stat, la Oltchim au apărut încă două com­plicații. Prima, vân­za­rea rafinăriei Arpechim, odată cu Petrom, la OMV. Oltchim nu poa­te practic să supraviețuiască fără Arpechim și nici invers – dacă ar cumpăra materie primă de la o altă rafinărie de care să nu fie le­gată prin țevi ca de Arpechim, Olt­chim ar plăti costuri de trans­port mari și i-ar trebui spațiu su­plimentar de depozitare. E foarte posibil ca Guvernul Năstase să fi vâ­rât Arpechim-ul pe gât OMV-ului cu intenții bune, vrând să for­țeze OMV să modernizeze Ar­pechim. Dar, apoi, guvernul s-a trezit că nu mai poate controla ra­finăria, adică nu mai poate cum­păra fără să plătească. Dacă Oltchim ar funcționa ca o com­panie normală, faptul că Arpe­chim aparține altcuiva n-ar fi o problemă. Oltchim e la fel de de­pendent de Arpechim pe cât e și Arpechim dependent de Oltchim, niciuna dintre părți n-ar putea să abuzeze de poziția sa mo­no­po­listică. Dar dacă Arpechim e pri­vată, Oltchim trebuie să plă­teas­că, așa e în economia de pia­ță.

A doua complicație e o greșeală făcută sub mandatul lui Tă­ri­cea­nu, când, pentru a plăti o da­to­rie, statul a redus partea lui de ca­pital social la Oltchim, iar un ac­ționar minoritar cu 2% (PCC) s-a trezit că prin aceas­tă mișcare i s-a ma­jorat pon­derea la vreo 20%. Re­lația PCC-stat e mai complicată de­cât e relația între stat și Fondul Pro­prietatea, ca ac­ți­onar minoritar la Hidroelectrica sau Romgaz, de pildă. PCC are în Polonia un com­binat asemănător și concurent cu Olt­chim. D-l Roibu, veșnicul CEO al Oltchim, s-a plâns în nenumărate rânduri că interesele PCC ca ac­ționar minoritar sunt să pună pe butuci Oltchim în favoarea ce­luilalt combinat pe care îl con­tro­lează, în timp ce PCC l-a acuzat, la rândul său, pe d-l Roibu de ma­nagement de­fectuos. Foarte po­sibil, și unii, și alții au un pic de dreptate.

Lucrurile au putut merge așa câtă vreme Oltchim, de bine de rău, se ținea pe picioare. Însă, de prin 2007, Oltchim e mereu în pierdere, în total vreun miliard de lei în 2007-2011. Dacă pe vre­muri se mai puteau acoperi pier­derile cu o subvenție, după ce am intrat, în 2007, în UE ma­nevra e ilegală pentru că e ajutor de stat interzis de Comisia Eu­ro­peană. Oltchim a supraviețuit în­să, făcând ce face cam tot ma­na­gerul la stat: business as usual cu finii, nașii, rudele, amicii, prietenii politici, dar nu ne plă­tim furnizorii, mai ales pe cei de stat, care nu țipă. Cu Arpechim, în schimb, nu le-a mers. OMV a zis încă din 2008 că închide ra­finăria, pentru că Oltchim nu plă­tește. Tot de pe atunci, guvernele se gândesc cum să ia din nou Arpechim și să facă un „lanț petrochimic integrat“, dar n-au cu ce bani să cumpere rafinăria.

Dacă ne uităm la tot județul, avem Oltchim, cu problemele de mai sus, și care e o gaură neagră. Dar mai există, cum bine zice gu­vernul, o puzderie de firme, cu an­gajați, cifră de afaceri, im­po­zite, contribuție la PIB, care de­pind într-o formă sau alta de Olt­chim. Problema e că o bună par­te din această economie locală e probabil căpușărimea Oltchim-ului, care ar da oricum faliment, imediat ce Oltchim ar începe să funcționeze ca o companie nor­mală, interesată de profit; căpușe care nu lasă, în schimb, să se dez­volte economia sănătoasă, cea ca­re ar putea trăi fără favoritisme de la stat. În alte cuvinte, Olt­chim e o dublă problemă: o com­panie falită care are nevoie de sub­venție, ștergerea datoriilor sau păsuire din partea fur­ni­zo­rilor; și un factor de dis­tor­siu­ne a întregii economii locale, care se dezvoltă strâmb de un sfert de veac de tranziție.

Acesta e punctul de ple­care pentru condiția pusă de FMI statului acum aproape doi ani: să privatizeze sau să recunoască falimentul Oltchim, că nu se mai poate așa. Dar gu­vernele Boc, Ungureanu și Ponta s-au dat peste cap să întârzie re­forma, că asta ar fi însemnat în același timp terminarea că­pu­șe­lor, cu legături transpartinice – vezi șefimea Oltchim nes­chim­bată de 23 de ani. FMI a impus atunci măcar schimbarea ma­na­gementului cu profesioniști se­lectați competitiv în paralel cu procesul de privatizare, ca să în­lăture gașca de interese din jurul conducerii combinatului. Gu­ver­nul a selectat, într-adevăr, un con­sultant care să caute oameni, dar cu întârziere, iar în cele din urmă a dat-o pe „urgență“, lă­sând baltă selecția competitivă și înlocuindu-l pe d-l Roibu direct cu șeful de la CET Govora. To­tuși, pentru prima dată de când avem acordul cu FMI, ame­nin­țarea cu ruperea acestuia a făcut ca guvernul să vină, în sfârșit, cu o strategie care elimina prin­ci­palul pretext pentru întârzieri, hârțogăraia necesară conversiei unei creanțe AVAS asupra Olt­chim în acțiuni ale statului și pre­vizibilul conflict cu PCC pe acest subiect. Oferta „la pachet“ a fost singura idee bună cu reală șansă de succes, dar exact din acest mo­tiv n-a fost pusă pe masă până acum.

Și așa ajungem la momentul fai­moasei licitații televizate, câș­ti­gător d-l Diaconescu. Licitația as­ta e dovada ultimă a modului în care guvernul încearcă să dea țeapă FMI-ului și să facă exact inversul reformei. De câteva zile încoace, domnii Vulpescu și Dia­conescu se întrec în a-și de­monstra populismul, miștocă­rea­la și lipsa de preocupare pentru interesul public, care înseamnă privatizare de succes sau fa­li­ment, dacă Oltchim e ire­cu­pe­rabilă. Cum probabil și este – ni­ciun investitor mare n-a par­ti­cipat la licitație, dacă TISE ar fi fost realmente interesată ar fi depus o ofertă, nu ar fi trimis scrisorele neangajante și nu s-ar fi limitat să cumpere doar caietul de sarcini. Cum e posibil ca la o asemenea licitație să nu fie exclus din start, evitând ridicolul, un participant cu datorii la stat și proces penal pentru șantaj, cer­cetat pentru spălare de bani și eva­ziune, și care nici n-a putut demonstra că are banii la mo­mentul licitației, după cum s-a văzut în reacțiile politicienilor?

Apoi, referitor la Dia­co­nescu, au circulat zi­lele astea două idei fan­tasmagorice: întâi că va cumpăra com­bi­natul pentru popor, apoi că are în spate un „mare investitor“, de parcă un investitor străin are nevoie de buna reputație locală a d-lui Diaconescu ca să-i fie in­termediată afacerea, ca după ace­ea eventual s-o doneze po­po­ru­lui, presupunând că Diaconescu n-ar fi mințit nici cu prima afir­mație. D-lui Vulpescu i-aș fi dat ceva credit, chiar după ghidușiile cu insolvența Hidroelectrica, pen­tru că acolo lucrurile păreau, până la urmă, să iasă bine cu „băieții deștepți“ și renegocierea lucrărilor supraevaluate. Dar deja omul a ajuns la a treia minciună, sau „omisiune“ gravă, față de do­norii internaționali, prima fiind insolvența Hidroelectrica anun­țată FMI-ului ex post, a doua - schimbarea strategiei de pri­va­tizare a Oltchim, tot așa, anun­țată după, iar acum găselnița cu cei 45 de milioane de euro care ur­mează a fi băgați de stat în Oltchim imediat după ce suma ar fi primită de la Diaconescu, adică îi dăm de fapt pe gratis com­bi­natul. Ministrul Chițoiu a spus și el că se va da un „ajutor de ur­gență“, tot în sumă de 45 de mi­lioane, pentru „repornirea ac­ti­vității“. Indiferent de unde vin ba­nii, de la Diaconescu sau de la metroul Drumul Taberei, să pom­pezi bani de la buget într-o com­panie, de stat sau privată, „de urgență“ sau nu, „împrumut“ sau de tot, înseamnă ajutor de stat ilegal. Comisia Europeană va cere ca banii să fie returnați bu­getului, sau, dacă nu, statul plătește suma drept sancțiune la bugetul Uniunii. Dar ce contează? Scandalul va ieși după alegeri, până atunci această șpagă elec­torală va ține fericiți în minciună angajații Oltchim și nestingherită căpușărimea, care-și dă obolul la campania electorală a celor care împart așa bugetul public. //