Gazul, corupția și securitatea energetică

În numele „interesului național”, desigur.

Un scandal de proporții a zguduit opinia publică din România după dezvăluirile presei americane că ambasadoarea Kimberly Guilfoyle s-ar fi lăudat cu implicarea actualei Administrații SUA în demiterea Guvernului Bolojan. S-a făcut imediat conexiunea cu un subiect discutat deja în primăvară: Romgaz a refuzat să încheie un contract pentru gaz natural lichefiat american. Comentatorii s-au împărțit rapid în două tabere. Unii susțin că gazul american e soluția pentru desprinderea definitivă a întregii regiuni de dependența de Gazprom, inclusiv a Serbiei sau a Ungariei, și că doar cei care țin cu rușii se opun. Alții consideră inacceptabilă înlocuirea unei dependențe cu o alta, motivată de interese la fel de rapace. Dincolo de zgomot, să ne lămurim despre ce discutăm, de fapt.

Primul termen pe care l-ați auzit în această dispută este cel de „Coridor Vertical”. Fără să intrăm în toate detaliile de proiecte, cantități și termene, Coridorul Vertical e numele care s-a dat pentru toată infrastructura mare de rețea (conducte, terminale, interconectori, stații de comprimare etc.) care permite gazului să circule fără blocaje în nouă țări care fac parte din piața energetică europeană comună, fie că sunt sau nu membre UE: Grecia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, Ungaria, Slovacia, Macedonia și Serbia.

Până acum câțiva ani, această infrastructură era fragmentată, fizic și prin reguli. Fiecare țară era captivă pentru una-două surse de gaz care puteau aduce gazul în piața respectivă pe infrastructura existentă. De pildă: în România, noi aveam gaz de la Romgaz, Petrom și nu puteam importa decât de la Gazprom. Moldova avea doar Gazprom. România nu putea exporta către Moldova: deși aveam conducta transbalcanică prin care Gazprom livra către Moldova, România sau Bulgaria, ea nu putea fi accesată în sens invers, să exportăm noi gaz prin ea. Pe scurt: lipseau niște elemente de infrastructură fizică și niște reglementări care să permită gazului din toate sursele regiunii să ajungă la toți consumatorii din regiune.

Prioritatea europeană de mulți ani era să rezolve această fragmentare și să creeze o piață cât mai lichidă, diversificând și sursele de gaz care intră în această piață. Scopul e concurența, prețuri cât mai bune pentru consumator, evitarea abuzului de poziție dominantă și a riscului de șantaj geopolitic. Regulile europene impun ca infrastructura să fie accesibilă fără discriminare tuturor.

Ani la rând, bucățile lipsă din infrastructură și din reguli n-au fost rezolvate din lipsă de voință politică și din diverse complicități cu rușii: o piață fragmentată și accesul de facto preferențial al Gazprom îi asigura poziția dominantă în fiecare din aceste țări. Abia din 2021-2022, odată cu amenințarea tot mai credibilă că Rusia va opri robinetul pentru a destabiliza câte o țară, s-au accelerat proiectele și regulile care rezolvau problema fragmentării. Cu rezultate: azi, consumatorii din România pot lua gaz de la Petrom, Romgaz, BSOG, gaz azer adus prin Grecia și Bulgaria, ar putea cumpăra gaz american adus prin Grecia sau gaz din Ucraina, ar putea transporta gaz în Ucraina să-l înmagazineze acolo. La fel și Moldova. Acum, sfârșit de 2026, finalizarea Coridorului Vertical pentru independența totală a țărilor din regiune de gazul rusesc, inclusiv Ungaria, Slovacia sau Serbia, ar mai costa între 1,5-2 miliarde de euro, ar mai dura cca doi ani și ar necesita în jur de 15-20 de miliarde de metri cubi (bcm) de gaz pe an din surse alternative, în anii următori.

Toată această infrastructură a fost și este finanțată de europeni: bani grant de la UE și bani de la operatorii naționali de transport ca Transgaz, care se recuperează din tarife. SUA n-au dat niciun ban „gratis” pentru infrastructura propriu-zisă. Promovarea Coridorului Vertical de către SUA nu înseamnă altceva decât că o „susține diplomatic” și încearcă să obțină acces pentru gazul lichefiat american în piața europeană. Singurul ajutor concret american a fost că băncile americane (EXIM Bank, DFC) au dat credite sau garanții, fie pentru componente de infrastructură, fie pentru companii care voiau să rezerve capacitate pe aceste conducte, livrând alt gaz decât cel rusesc (american). Mai bine decât nimic, dar, dacă ar fi să dăm o cifră pentru sprijinul UE față de cel al SUA pentru diversificare și desprinderea definitivă de Gazprom, aș zice cam 75-25%; dar asta, în condițiile în care cei 75% de la UE sunt bani gratis, iar cei 25% de la SUA, împrumuturi în condiții strict comerciale.

Rostul acestui Coridor Vertical este ca toți consumatorii din regiune să aibă acces la orice sursă de gaz care poate ajunge aici, să poată alege și să nu poată fi șantajați. Nu poate fi blocată o bucată de conductă pentru gazul azer sau american, cine vrea să vândă gaz aici licitează pentru acces la rețea. Pe regulile europene, nicio companie nu poate bloca accesul concurenților săi la piață și abuza de poziție dominantă, cum făcuse Gazprom, de pildă, blocând capacitatea disponibilă în contracte pe termen lung și excluzând concurenții.

Dacă Administrația Biden urmărea sincer diversificarea și securitatea energetică pe linie cu europenii, iar piața pentru gazul lichefiat american era bonus, actuala administrație încearcă mult mai agresiv să impună contracte pentru cantități mult mai mari de gaz lichefiat american, pe termen lung și în detrimentul securității energetice europene, și încearcă să facă asta pe două căi.

În primul rând, susțin o nouă „definiție” pentru Coridorul Vertical, încercând să determine guvernele din regiune să-și extindă infrastructura mult dincolo de necesarul pentru înlocuirea Gazprom. Dacă UE vrea să înlocuiască 15-20 bcm de gaz rusesc, suficient pentru a scoate definitiv Gazprom din schemă pe consumul actual și cel estimat pe următorii ani, SUA vor ca viitorul Coridor Vertical să asigure o capacitate de încă 25-30 bcm peste, mizând pe o creștere masivă a consumului de gaz aici. Dar asta înseamnă creșterea masivă a dependenței pe termen lung de importuri, americane sau nu, exact împotriva intereselor de securitate energetică europeană. Dacă actualul Coridor Vertical mai necesită 1,5-2 miliarde de euro pentru a fi terminat și jumătate din bani sunt gratis de la UE, americanii propun să facem investiții de încă 5-7 miliarde de euro plătite integral din tarife de consumatorii europeni: SUA nu dau granturi, ci cel mult împrumuturi. Dacă regiunea, contrar politicii europene de reducere a dependenței de import, își accelerează consumul de gaz în loc să și-l reducă, apare un risc major să ne întoarcem tocmai la gazul rusesc peste câțiva ani. Lobbyul american pentru extinderea excesivă a infrastructurii devine astfel un atac direct la securitatea energetică europeană, pentru care plătim și o factură scumpă din buzunarul propriu.

A doua chestiune e propunerea ca Romgaz să cumpere cca 1,3 bcm pe an de gaz natural lichefiat american, timp de 20 de ani (2030-2050), la un preț legat de bursa americană Henry Hub, prin doi intermediari, Atlantic See LNG Trade (consorțiu Aktor – DEPA) și Nova Power & Gas. Sunt câteva probleme aici.

Prima, de ce Romgaz să cumpere de la concurență? E tocmai împotriva intereselor consumatorului de a putea alege între Romgaz, Petrom, gaz lichefiat american, gaz azer și alții. Practic, ni se propune o concentrare de piață: Romgaz, care acoperă 50% din consumul României, ar mai lua 13%; iar în regiune nu va fi competiție între Romgaz și gazul american.

A doua, de ce gazul american nu-și poate găsi și singur cumpărători în piață, fără presiuni? Dacă e competitiv, s-ar bate consumatorii pe el, de la industria de îngrășăminte până la furnizorii pentru gospodării. Să-și pună gazul la bătaie, în concurență liberă cu ceilalți. Iar dacă un cumpărător din Ungaria, de exemplu, vrea gaz american, îl poate cumpăra direct din Grecia, rezervându-și capacitate pe rețea ca toată lumea, n-are nevoie să fie Romgaz la mijloc, deci și „argumentul” că doar așa se desprinde Ungaria de Gazprom pică.

A treia, diverși comentatori au remarcat că prețul gazului american e mai mic decât cel din bursele europene. Cu o mică nuanță: azi. Pentru livrare mâine. Din cauza războiului din Iran. Dar pentru 2030-2050, așteptarea generală e ca prețul gazului la bursa TTF să fie mult mai mic decât la Henry Hub, pentru că europenii își reduc consumul, iar americanii pariază pe combustibilii fosili.

Și, în sfârșit, a patra: de unde cei doi intermediari? Cine i-a găsit și cum? De ce nu poate lua direct cumpărătorul de la sursa americană, ci trebuie să-și ia o cotă parte niște băieți deștepți, unii cu legături aici, alții prieteni cu dna Guilfoyle? Ba chiar ce garanții avem că intermediarii buclucași vor cumpăra peste câțiva ani numai gaz american și nu și gaz rusesc, că molecula e la fel? Până se lămuresc în SUA diversele scandaluri de corupție ale ambasadoarei, măcar noi să terminăm odată cu contractele netransparente pe care ministerele le bagă pe gât companiilor de stat din subordine în numele „interesului național”.