Plătim pentru populism în factura de energie

Așa cum s-a tot scris prin presă, prețurile la energia electrică în România în piețele spot sunt sistematic mai mari decât în restul țărilor europene. Mai ales în perioadele de caniculă sau de secetă vedem prețuri chiar de două-trei ori mai mari decât în Spania. În același timp ne lăudăm cu „mixul diversificat” de producție (avem într-adevăr producție de energie electrică și hidro, și pe gaz, și nuclear, și cărbune, și regenerabile); iar în ceea ce privește combustibilii, ne bucurăm că avem resurse interne de cărbune, gaz și uraniu. Cumva, faptul că energia noastră e diversificată și bazată pe „surse interne” se leagă în mintea oamenilor de ideea că ar trebui să putem „controla intern” prețurile, iar dacă suntem mai săraci decât vestul Europei, oare n-ar trebui să avem cea mai ieftină energie? Cum se face că în țările bogate din nord, Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, unde toate celelalte sunt scumpe, prețul energiei e și de 10-20 de ori mai mic decât la noi? Răspunsul politic automat pentru crizele prețului de energie în ultimii ani e să plafonăm costurile și facturile, să subvenționăm cărbunele, să ne ducem „cu fruntea sus” la Bruxelles că nu ne permitem mofturi europene cu „tranziția verde”, că suntem prea săraci pentru „aberații woke”, să dăm ajutoare unor consumatori; și totuși, câțiva ani mai târziu ne trezim că problema nu doar că nu s-a rezolvat, ci s-a agravat.

În mod normal, dacă vezi că un lucru nu funcționează, încerci data viitoare să nu mai faci exact la fel; te uiți la ce n-a mers și ajustezi pe parcurs. În România însă, problema e mereu a ministrului viitor (miniștrii rezistă maximum 1-2 ani), 80% din producția de energie electrică e tot din companii de stat care pot fi mai ușor căpușate, iar „suveranismul economic”, acel discurs politic care îi apropie pe PSD și AUR și o bucată din PNL până la confuzie, e singura idee pe care știu toți s-o vândă cu succes electoratului. Și funcționează. Doi din trei români sunt ferm convinși că România e autosuficientă în petrol și gaze naturale pe următorii cel puțin 20 de ani, deși realitatea fizică e că importăm 75% din petrolul și produsele petroliere pe care le consumăm azi, iar în trei-patru ani am importa mai mult gaz decât producem azi, chiar dacă se deschide producția din Marea Neagră de la Neptun Deep la anul, pentru că vrem să branșăm toate satele la gaz și să investim în centrale electrice pe gaz, dublându-ne consumul. Populismul, obsesia „resurselor naționale” și convingerea că suntem „o țară bogată” care doar a avut nenorocul să fie „exploatată de străini” de-a lungul secolelor, în loc să ne bucurăm de propriile resurse la noi acasă, sunt ceea ce încă ne blochează mental și ne întârzie dezvoltarea și deschiderea către modernitate. Dintotdeauna în România a existat o strânsă legătură între ce cred oamenii despre energie și vulnerabilitatea politică la extremismul populist, și asta, tocmai din cauză că în domeniul energiei se întâlnesc mândria patriotică prost înțeleasă, dirijată în comunism spre suveranismul resurselor („țara noastră e bogată, fură toți și nu se gată”), cu buzunarul propriu și realitatea economică de zi cu zi. Soluția corectă e să pui cifrele pe masă, să te uiți la ce fac alții și să explici rațional ce ar trebui să facem noi de-acum înainte. Din păcate, chiar dacă am avea vreodată norocul de vreun reformist pe la Ministerul Energiei, ar fi nevoie de ceva curaj și multă onestitate ca să meargă împotriva curentului și convingerilor de azi ale publicului, și să-și asume politicile corecte.

Cum am ajuns aici? Lucrurile pot fi înțelese simplu dacă ne gândim la alte domenii. Știm cu toții că roșiile sunt mai scumpe când nu e sezon. Înțelegem că un serviciu de telefonie e mai scump (și mai prost) dacă sunt doar doi furnizori, eventual și veri primari, decât dacă sunt douăzeci fără legătură între ei. Exact la fel e și în energie: prețul e mare când oferta e mică, eventual și concentrată la doi-trei producători, și când cererea e mare. Tocmai aici e problema. Dominația în piața energiei a patru-cinci companii de stat deținute toate de același acționar, Ministerul Energiei, și lipsa sau întârzierea investițiilor, în timp ce cererea de energie electrică tot crește, mai ales în zona de consum rezidențial. Aproape 10 ani – între 2014 și 2023 – nu s-a făcut aproape nicio investiție nouă în producția de energie electrică. Ne bazăm în continuare „securitatea energetică” pe centrale pe cărbune sau CET-uri din 1965-1985 și pe centrale nucleare gândite înainte de 1989, chiar dacă s-au construit mai târziu. Aceasta e sursa reală a problemelor din sectorul energetic.

De ce nu s-au făcut investiții după 2013-2014? Companiile de stat n-au avut nici bani, nici interes, nici măcar când existau fonduri europene. De ce să-ți bați capul, dacă lucrurile merg și-așa? Investitorii în energie regenerabilă, care avuseseră câțiva ani de stimulente generoase din 2011-2013, au fost loviți brusc de două ori: ajustarea brutală a schemei de sprijin (certificatele verzi, care oricum nu s-au mai dat deloc pentru capacități noi după 2016, dar au fost și substanțial reduse pentru cele construite deja înainte) și dificultatea de a-și vinde energia. Cele mai multe capacități noi se construiesc cu o bună parte din finanțare pe credit, demonstrând băncii că voi avea bani în viitor: închei azi un contract cu un cumpărător peste 3 ani când centrala va fi gata, pe următorii 10 ani, merg cu contractul la bancă pentru creditul de construcție și demonstrez că după ce am făcut investiția voi avea din ce să rambursez creditul. Astfel de contracte nu se puteau încheia din cauza unor prevederi legale proaste, corectate abia în 2021; după aceea, „plafonarea” aplicată timp de trei ani a făcut să nu mai poți găsi cumpărători. Peste acestea se adăugau problemele de rețea: deși Transelectrica a avut de 20 de ani încoace mulți bani europeni, toate proiectele majore de investiții au fost întârziate cu anii – de la proiectare și planificare teritorială proaste, exproprieri dificile de la alte companii de stat, achiziții și monitorizarea contractelor. Dar cea mai mare problemă, de departe, a fost blocarea capacității de rețea pentru capacități de stat care nu s-au mai întâmplat niciodată. Reactoarele 3 și 4 de care nu era loc în Dobrogea pentru alții, Tarnița, centralele pe gaz ale lui CE Oltenia ş.a.m.d. Vrei să-ți construiești parc solar în Dobrogea? Transelectrica îți spune „n-am unde să te mai branșez aici, că se vor face cândva încă două reactoare la Cernavodă și nu voi mai avea nevoie de atâta energie”. S-a ajuns la situații absurde: Transelectrica nu poate permite construcții de capacități noi pentru că există suficientă producție la CE Oltenia; dar nu putem închide centralele pe cărbune de la Ișalnița, Craiova, Turceni, Rovinari, pentru că „nu avem ce pune în loc”.

Problema azi n-o mai reprezintă soluțiile tehnice: solarul și eolianul, împreună cu capacitatea de stocare (baterii) s-au ieftinit de 10-15 ori în ultimul deceniu, aproape n-are sens să mai construiești nimic altceva, pentru că ele se pot instala în 1-2 ani, n-au nevoie de combustibili și au ajuns tehnic să poată asigura energie constantă („în bandă”) sau flexibilă („la vârf” de cerere), fără să mai fie nevoie de subvenții. Comparați asta cu energia nucleară, unde durează 10-15 ani să construiești ceva, oferă doar energie constantă la costuri de trei-patru ori mai mari. Sau cu centralele pe gaz, care durează trei-patru ani și pentru care n-ajunge gazul pe care îl extragem azi și nici cel din Marea Neagră (dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut). Sau cu cele pe cărbune, bătrâne de 60 de ani. Tranziția energetică nu e „woke”, se întâmplă chiar dacă nu ne pasă de mediu, e pur și simplu ce se întâmplă dacă statul român nu se mai pune de-a curmezișul ca să-și protejeze propriii mamuți faliți de orice concurent. Iar „resursele noastre”, care, de fapt, se epuizează după decenii de consum, rămân doar eternul pretext al populiștilor pentru a se asigura că nu intră altcineva nou în piață să le strice socotelile.