De același autor
Intrebarea si-a pus-o, la 4 ani dupa demolarea Zidului berlinez, un ziarist german. Fondator al unui modest institut de studii strategice, Erich Schmidt-Eenboom a iesit brusc din anonimat în 1993, cand a siderat comunitatea informationala germana, publicand o carte-bomba. Volumul sau demonstra o cunoastere dintre cele mai detaliate a interstitiilor multe, marunte si, de regula, foarte secrete ale serviciului federal de informatii externe, numit BND. Intitulata Adulmecatori lipsiti de nas, cartea deconspira o suma de operatiuni si baieti cu ochi albastri. Paginile ei etalau generos cunostinte de insider privind activitati ultrasensibile derulate în genere la adapostul unor ambasade din capitale cheie. In plus, volumul constituia si un aspru rechizitoriu la adresa performantelor, nu tocmai consistente, ale spionilor germani. Care, în reactie, au început sa-l supravegheze, sperand sa depisteze sursa interna care-l aprovizionase pe jurnalist. I s-au întors pe dos si tomberoanele de gunoi, colectandu-i-se pana si hartia pe care o arunca. Atata doar ca departamentul securitatii interne al BND, care a preluat urmarirea lui, iar mai tarziu a altor ziaristi, a luat o plasa de zile mari. In ciuda acribiei cercetarilor, derulate intermitent pana în 1996, a supravegherii “tintei” cu mijloace tehnice si operative dintre cele mai sofisticate, sursa avea sa ramana secreta. In schimb, diversi agenti, deveniti notorii din pricina legaturilor lor cu oameni de presa, precum si alti gazetari aveau sa intre la randul lor în colimator. Supravegherea si interceptarea convorbirilor lor avea sa devina, pe mult timp, activitatea predilecta a membrilor comandoului “QB30”, din subordinea lui Volker Foertsch, sef al securitatii BND, a carui cariera a luat sfarsit abia dupa ce un fost kaghebist l-a acuzat de spionaj în favoarea Moscovei.
Bulgarele dislocat de BND prin supravegherea unui jurnalist avea sa declanseze, dupa 12 ani, o avalansa, care pune acum la grea încercare întreaga comunitate de informatii germana. Scandalul spionarii unor ziaristi, amplificat de transformarea unora dintre cei mai simandicosi reprezentanti ai elitei jurnalistice germane în posibili turnatori ai propriilor lor colegi, a sporit criza care afecteaza de o buna bucata de vreme structurile secrete ale Republicii Federale. Grupand serviciul extern, contrainformatiile militare, precum si serviciul federal intern sub conducerea unui coordonator aflat în subordinea directa a cancelarului, aceste structuri s-au vazut confruntate, dupa 1990, cu schimbari de proportii. Probleme dificile au pus, rand pe rand ori simultan, caderea Cortinei de Fier, deconspirarea Stasi, disparitia amenintarii comuniste, care, aparent, a vidat de sens perpetuarea “serviciilor”, iar apoi ivirea, prea multa vreme ignorata, a altor pericole. Printre ele, riscul exportului de tehnologie nucleara din masa succesorala a defunctei URSS, recrudescenta extremismului de dreapta autohton si în special primejdia terorista globala, potentata de infiltrarea în Vest a unor extremisti musulmani utilizand Germania ca spatiu de refugiu si baza de operatiuni de tipul megaatentatului de la 11 septembrie. Aceste amenintari au obligat institutiile de profil sa se adapteze si sa se modernizeze rapid. Or, misiunea de a se reorienta, de a-si modifica personalul, strategia si metodele tactice într-un ritm net mai alert decat convine inertiei proprii oricarei birocratii pare sa fi depasit puterile BND.
Daca, la toate acestea, se adauga criza de mentalitate generata în randul serviciilor secrete de progresiva deplasare spre stanga ‘68-ista si pacifism a elitelor politice germane, se poate lesne întelege unde anume trebuie cautate unele dintre cauzele agoniei în care se zbat ele în prezent. Nascut, dupa ultimul razboi mondial, cu un mic defect congenital, de vreme ce, prin intermediul organizatiei Gehlen, descinde în linie directa din Abwehr-ul lui Canaris, BND n-a reusit sa dezamorseze bomba cu explozie întarziata care avea sa-i sara în aer multi ani mai tarziu. Bomba a fost detonata în cele din urma unde nu se astepta nimeni. In noiembrie 2005, Berliner Zeitung publica, sub semnatura lui Andreas Foerster, un articol despre afacerea Schmidt-Eenboom/BND. In urma articolelor sale critice la adresa BND, Foerster fusese trecut si el în categoria jurnalistilor urmariti. Impotriva lui spionajul extern îl asmutise pe un obscur negustor de informatii racolat pentru ca tratase subiecte legate de spalarea banilor în Liechtenstein.
De aici încolo, bulgarele de zapada, precipitat la vale si de schimbarea produsa de alegerile din toamna trecuta, s-a transformat într-un bolovan de proportii sisifice. Indignare a starnit în special implicarea în activitati interne a serviciului secret extern. Opinia publica, sensibilizata de repetatele si prea putin probatele acuze privind prezumtiva cooperare cu CIA a serviciilor speciale germane, a început sa fie bombardata cu relatari alarmiste. Alimentat în special de crisparea formatorilor de opinie din partea stanga a spectrului politic, potrivit carora libertatea presei ar fi fost pusa în pericol în Germania, scandalul BND-ziaristi a capatat o anvergura care a obligat guvernul sa intervina. Cu atat mai mult cu cat afacerea pune probleme pe cat de spinoase, pe atat de legitime, referitoare la dubioasa simbioza dintre ziaristi si lumea “tenebroasa” a spionilor, precum si, în genere, la inerenta coliziune dintre nevoia de deschidere a societatilor libere si cea de pastrare a secretului propriu unor servicii speciale. Gerhard Schaefer, un fost judecator si expert constitutional, a fost însarcinat sa investigheze întreaga tarasenie. Executivul Angelai Merkel s-a vadit hotarat sa iasa din încurcatura prin recursul la transparenta totala. Ca investigator cu misiune speciala, i s-a remis lui Schaefer autorizatia de a cotrobai si în cele mai tainice si rusinoase cotloane ale serviciului secret extern. Pentru prima data în istoria serviciilor secrete din Germania sau de aiurea, un voluminos document, botezat Raportul Schaefer, însumand investigatiile si interogatoriile derulate luni de zile pentru uzul Comisiei de Control Parlamentare, a fost dat, fara menajamente, publicitatii. La cererea unora dintre ziaristii implicati, aparitia lui pe Internet fusese precedata doar de niste anonimizari mai degraba inutile. E limpede ca asemenea socanta transparenta oficiala, într-un asemenea domeniu, e fara precedent. La fel de clar e ca, prin urmare, BND a fost scos în vazul lumii gol sau acoperit doar de o subtire frunza de vita de vie, date fiind cele cateva pasaje, putine, cenzurate din motive de securitate.
Mult mai putin clar e ce repercusiuni va avea procedura asupra functionalitatii unor servicii secrete oricum rau anemiate de învinuirile de “complicitate” germana cu serviciile secrete americane, pe fondul politicii pronuntat pacifiste si nu tocmai amicale fata de Casa Alba, dusa de precedentul Executiv german. Care, partial, e si cel actual. Diverse povesti cusute cu ata alba, de felul mult invocatelor operatiuni ale CIA în Europa, au facut tiv unei trombe de acuze la adresa unor servicii secrete europene, între care si BND. Acuze masive a prilejuit în special dosarul “El-Masri”. Libanezo-germanul fusese interpelat în timpul unei vacante în Macedonia, fiind se pare sechestrat în baza unei identificari eronate, transportat în secret si detinut timp de trei luni în Afganistan, înainte ca CIA sa-si realizeze eroarea si sa-l puna în libertate. Conform unor zvonuri credibile, omului i s-a platit o suma frumusica, menita sa-l calmeze si sa-i cumpere discretia. Ceea ce nu l-a împiedicat pe El-Masri sa se planga. Atata doar ca n-a fost auzit decat într-un moment politic oportun, cand chestiunea presupuselor transporturi de teroristi a început sa faca valuri tot mai mari. Odata cu ele, glasul lui El-Masri a dobandit sonoritati si stridente imposibil de ignorat. Cazul a fost dezgropat, spre jena unora dintre membrii actualului guvern. Constatandu-se ca populismul retoric al lui Schroeder, devenit varf de lance al antiamericanismului european, n-a facut catusi de putin casa buna cu propensiunea Executivului sau spre cooperarea cu SUA în domeniul securitatii, scandalul n-a mai putut fi musamalizat. Oficialii germani au refuzat sa admita ca ar fi stiut de cele petrecute cu El-Masri, dar opozitia a impus constituirea unei comisii parlamentare de ancheta. Spre iritarea BND, s-a constatat ulterior ca serviciul secret extern fusese la curent cu detalii ale acestui dosar, la o data anterioara celei pe care multa vreme s-a aratat dispus s-o admita.
Ziarist-spion
Raportul a scos la iveala însa si amanunte aruncand o lumina dintre cele mai putin favorabile asupra unei parti a presei germane. Unii ziaristi nu s-au multumit sa încalce codul deontologic, care interzice jurnalistilor sa puna umarul la activitati specifice serviciilor de spionaj, ci s-au dedulcit într-atat la banii, informatiile sau avantajele oferite de cooperarea cu serviciul secret, încat nu s-au dat în laturi sa-si toarne colegii. Cazul cel mai flagrant l-a furnizat Wilhelm Dietl. Fostul colaborator al unor saptamanale ilustrate a recunoscut ca a lucrat pentru BND, însa a refuzat sa-si asume partitura de informator împotriva colegilor sai, desi raportul îl incrimineaza adanc. In fata acuzelor opozitiei germane, potrivit careia “lucrarea operativa” a jurnalistilor, asociata interziselor activitati interne ale unui serviciu secret extern, ar fi pus în pericol libertatea presei, guvernul a interzis pe viitor atat recrutarea, ca sursa, a unor ziaristi autohtoni, cat si orice supraveghere a colaboratorilor institutiilor de presa din Germania. In schimb, Executivul a respins incriminarea întregului serviciu extern, preferandu-se pozitia potrivit careia succesivii sefi ai BND n-ar fi stiut ca, în subordinea lor, departamentul securitatii interne ar fi devenit un corp autonom, actionand ca stat în stat.
Dar palma cea mai grea din cele distribuite de raportul Schaefer si de întregul scandal au încasat-o agentii secreti. Pentru ca, în ciuda asiduitatii îndelungatului lor efort de a monitoriza niste bieti ziaristi, s-au ales cu buzunarele si servietele goale. Sursa scaparilor multiple din BND n-a putut fi localizata. Multa vreme, vanitatea spionilor germani s-a hranit din faima pe care si-o creasera, de fini cunoscatori ai situatiei din Orientul Apropiat. Structurile secrete germane au stralucit în postura de mediatori ai unor targuri încheiate, de pilda, de israelieni cu teroristi, de genul celor grupati în Hezbollah, si materializate în schimburi de prizonieri. Or, din lectura atenta a raportului, rezulta ca parte din aceste succese i s-a datorat lui Dietl, specialist în sejururi la Beirut si în diverse capitale musulmane, un jurnalist care, culmea, se autodeconspirase, într-un talk show TV, mandrindu-se public cu calitatea lui de colaborator al BND înca din 1993!
Cu toate acestea, ordinul de suspendare a cooperarii cu el a fost ignorat pur si simplu de agentii BND, reactivarea lui oficiala avand loc un an mai tarziu! Calificat drept un veritabil giuvaier printre spionii germani în carne si oase, dislocati în teritorii ostile, jurnalistul n-a fost îndepartat decat în 1998, desi cunostea identitatile în clar apartinand multor agenti ce-si riscau viata lucrand sub acoperire. In tot acest rastimp, a continuat sa fie platit gras. La ora bilantului, s-a constatat ca, din 1982, Dietl încasase peste 650.000 de marci. Teama de posibila lui aderare la corul mass-media ostile “serviciilor” a determinat perpetuarea colaborarii lor cu dubiosul individ.
Asa incat, profesionalismul structurilor secrete externe ale Germaniei ridica serioase semne de întrebare. Ele vor continua sa se puna, chiar daca nu neaparat în comisia parlamentara de ancheta, impusa, împotriva vointei marii coalitiei guvernamentale crestin-social-democrate. In mod vadit, opozitia nu se grabeste sa fumeze pipa pacii si nu manifesta o dorinta prea apriga de a scuti serviciul secret extern de noi si pernicioase dezechipari în public. La stanga spectrului politic, se staruie în schimb sa se confere scandalului dimensiuni maxime. Partea buna a acestei istorii ar putea sa rezide în epilogul ei. Gratie vointei de transparenta si eficienta demonstrate de Angela Merkel, n-ar fi exclus ca întreaga afacere sa se încheie nu doar prin sanctiuni si demiteri, ci prin reformarea comunitatii de informatii germane.
(Subtitlul apartine redactiei)