De același autor
Intelepciunea conventionala nu e intotdeauna gresita. Dar nici mereu adevarata. Acest tip de intelepciune pretinde ca liderii politici nu inseamna mare lucru, ca evolutia unei tari sau a unei aliante ar depinde esential de structurile lor institutionale, ca e o functie a economiei, a societatii, a programelor de partid. Realitatea e alta si analiza ei n-ar trebui sa subestimeze ceea ce un personaj al lui Harry Mulisch desemna, in geniala Descoperirea cerului, drept caracterul “biologic” al politicii.
Nu fara temei, scriitorul olandez pretindea, spus rapid, ca o anume corporalitate a politicianului, convenabila poporului, e ceea ce pana la urma ii confera, ca lider, partea leului din puterea pe care masele i-o incredinteaza. Ca, indiferent daca apartin regnului totalitar sau sferei democratice, demnitarilor li se atribuie, ca premiu pentru o infatisare erotizant-atragatoare, pe langa privilegii, si-un soi de aura magica, din interiorul careia pot schimba mersurile lucrurilor cam cum ii taie capul.
Altfel spus, multe, daca nu totul, in jocul puterii se intemeiaza pe fotogenitatea actorului politic. Daca lucrurile stau asa, trei semne bune are anul: Merkel, Merkel si iar Merkel, iar intelepciunea conventionala, bazata pe o viziune cvasimarxista a realitatii, se va vedea surprinsa de un rapid reviriment german. Daca e indreptatita aplicarea tezei expuse de Mulisch, accesul la carma principalei puteri europene a unei femei nu tocmai in stare sa tina piept nurilor unei Marilyn Monroe, dar destepte, riguroase, luptatoare, centrate pe libertate si perfect capabile sa-l ingenuncheze pe vesnicul june-prim Schroeder lanseaza continentului si lumii un semnal dintre cele mai pozitive. Urcusul ei spre varf sugereaza ca buna parte din nemti da semne sa se fi saturat de tirania “tembelizorului” si, deci, de mediocratie, si incearca, orbecaind inca putin, sa revina la democratia substantiala. Daca si la
In virtutea intelepciunii conventionale, potrivit careia in Europa nu se va putea face niciodata abstractie de cei 150 de milioane de germani si de francezi, s-a repetat in nestire, ani la rand, ca Franta si
si complexitatea UE
In virtutea aceleiasi intelepciuni s-a batut ani de zile toba, in România, ca viitorul tarii este integrarea in UE, absenta aderarii insemnand compromiterea lui. Ceea ce le-a lipsit romanilor si continua sa le lipseasca a fost o dezbatere serioasa - la scara nationala - asupra avantajelor si dezavantajelor aderarii, asupra calitatilor certe, a sanselor, dar si asupra carentelor UE si riscurilor ralierii la comunitate. Mai grav e ca s-a tot sugerat - si, prin renuntarea la anticipate, sugestia s-a transformat in strategia (falimentara a) foarte prezentabilului Tariceanu, dupa ce a fost ani de zile a regimului Iliescu-Nastase, - ca desavarsirea reformei politice, implicand, intre altele, si o lustratie reala, nu ar fi o urgenta interna. Dincolo de partea ei tehnica si formala, reforma nu se face insa incetul cu incetul si de la sine, odata cu integrarea europeana si in siajul ei. Nu de alta, dar UE e departe de a fi perfectiunea etica si estetica pe care si-o imagineaza multi. Reforma autentica nu se face fara ca ea sa supere, fara epurarile fals si vinovat numite “vanatoare de vrajitoare”, fara necazuri si dureri pentru cei implicati.
Din fericire, o uniune nu e egala cu alta. Sovietele n-au fost Uniunea Europeana. Ceea ce nu inseamna ca ne putem culca linistiti pe-o ureche, lasandu-le altora datoria de a evalua complexitatea unui sistem care, iata, nu s-a putut hotari nici pana azi ce vrea de fapt sa fie: o federatie, o structura politica, marcata de un set clar de valori comune, sau pur si simplu o zona a liberului schimb. Ce se poate afirma in mod cert despre UE se stie. E o imensa birocratie. Dar continua sa fie si un vechi vis, o speranta si o promisiune uriase. Primirea in clubul european e o validare si o ancorare intr-un sistem democratic si economic prosper. Ceea ce, sa recunoastem, e extraordinar. Si, pentru multi români, destul.
Dar consecintele unei aderari in necunostinta de cauza ar putea fi amare. Iar starea in care se afla in prezent UE reclama o analiza serioasa si corecta, in parametrii ei dinamici, situata la egala distanta de orice iluzii, dar si de orice pesimism exagerat. Cine ar fi crezut, in 1943 sau ‘44, ca se va putea vreodata instala pacea intre germani si restul continentului? Cati au prevazut caderea Cortinei de Fier? Cati, ca fata lumii se va schimba atat de radical dupa 11 septembrie 2001? Cine ar fi crezut in 2003 ca in 2005 francezii si olandezii se vor arata atat de obositi de rundele anterioare ale extinderii incat sa ingroape prin referendum ideea atat de utila a unei Constitutii europene care sa faca Uniunea guvernabila? Atat de speriati de consecintele globalizarii, de mana de lucru ieftina din Rasarit, de perspectiva renuntarii la avantaje sociale, de confruntarea cu lumea rece a capitalismului mondializat? Atat de infricosati de neintegrarea propriilor lor minoritati islamice si de un proiect constitutional prea putin clar in privinta identitatii si granitelor unei
Un motor transatlantic
Dincolo de problemele ei bugetare, dincolo de imbatranirea si imputinarea demografica a populatiilor ei autohtone, UE se confrunta cu dileme ce risca s-o paralizeze. Dominata psihologic de o Germanie inclinand spre pacifism (in ciuda participarii ei la campania iugoslava si la cea antiterorista, pe care pudic, onorabil si semnificativ prefera s-o intituleze cat mai putin belicos “lupta”, si nu razboi) si de o Franta prea riguros angrenata intr-o perdanta lupta cu anglo-saxonii pentru intaietate culturala si impunerea globala a modelului ei social, Uniunea Europeana oscileaza perpetuu: intre America si concesiile in fata tiraniilor islamice, intre vocatia ei democratica si optiunea pentru o ipotetica stabilitate (in Orientul Mijlociu) - pe care doar democratizarea autentica a regiunii ar fi in masura s-o furnizeze la un moment dat -, in fine, intre economia de piata si cea semietatista. Francezii ar dori-o cat mai socialista, germanii la fel. Pe continent, intelepciunea conventionala sustine ca britanicii sunt Fiara, cu majuscula. In realitate si in ciuda manifestului egoism britanic, guvernul Blair are la obiect argumente mai tari decat Parisul. Fiindca, pentru a face fata concurentei asiatice ori braziliene, Uniunea are nevoie ca de aer de competitie, de educatie si de cercetare, de state si centre administrative suple, nu de molohi birocratici, nu de subventii agrare care sa-i inghita aproape jumatate din buget. Pe continent, mult prea multi ar dori sa se fereasca de alegeri pe cat de transante si dezagreabile, pe atat de necesare uneori. Or, in era schimbarilor ultrarapide ale societatii informationale globale, hamletizarile pot deveni sinucigase. Cand Europa arde, pompierii care vin s-o stinga, la cererea ei disperata, sunt invariabil americanii cei hidosi. Asa s-a intamplat in timpul conflictului iugoslav. Asa s-a intamplat in epoca nazista, ca si, partial, in cea comunista. Nicicand pana acum, motorul franco-german n-a reusit, de unul singur, sa scoata Europa din vreun marasm totalitar. Ca nu se poate fara el, ca griparea lui provoaca pneumonii de la Atlantic si pana la Urali e perfect adevarat. Dar fara americani Uniunea nu se va urni din loc. Caz in care nu va stagna, ci se va dizolva. Iata adevaratul pericol al crizei pe care o traverseaza in prezent Uniunea.
A cauta cauzele ei doar in factorul economic sau in clivajul transatlantic inseamna a omite un aspect esential, care este cel identitar. Ar fi fost oare SUA ceea ce sunt, fara o limba comuna si fara o constiinta istorica univoca, de tara a libertatii? Ideea libertatii ii e proprie si Europei. Mai putin insa constiinta ca merita sa-ti dai viata pentru dreptul (tau, nu mai putin ca si al celuilalt) de a spune “nu”, deci pentru adevarata libertate, in termenii lui Isaiah Berlin. Cu un continent care nu-si stapaneste inca bine propriul trecut, in care se perpetueaza divergentele despre istoria sa totalitara, in care capitolul comunist e doar suferinta unora, iar cel nazist a altora, Europa, care n-are decat limbajul comun al valorilor, risca sa ramana desirata si incapabila sa-si apere libertatea, si, ca atare, fiinta. Spre a se salva, Uniunea ar avea nevoie de o memorie nealterata, de o priza de onestitate si de alta de curaj, care sa-i inlocuiasca narcisismul si o gaunoasa superbie morala. E vorba de trufia (intelectului subtire si frumos) care o determina sa tot strambe din nas in fata democratiei americane si sa-i dea cu tifla unui cowboy neaspectuos precum George Bush, de parca presedintele american, si nu chipesii ucigasi in masa, de felul lui Bin Laden ori Saddam, ar fi dracul gol.
La rigoare, evidentul refuz de a vedea, nemachiata, realitatea si de a-si asuma consecintele ei - iata cea mai importanta din temele de casa inca nefacute de Uniunea Europeana in formula ei franco-germana. Ca si schimbarea la carma de la Berlin, intrarea in comunitate a noilor state membre promite sa modifice ecuatia, sa-i inlesneasca, la un moment dat, rezolvarea, dar o si complica - dupa cum s-a vazut la summit-ul bugetar al Uniunii. Benefic e proaspatul vant transatlantic care adie, culmea, dinspre Rasarit. Bune sunt si dinamismul economic al Estului, insufletirea si vioiciunea energica a inlaturarii cu manecile suflecate (dar fara heirupismul de gen Bumbesti-Livezeni) a obstacolelor din calea dezvoltarii, care domnesc de pilda in România, abordarea punctual serioasa a propriilor traditii religioase. Pernicioasa, incapacitatea multor est-europeni de a-si depasi prejudecatile nationaliste, incremenirea lor intr-un trecut propriu insuficient si neadecvat digerat, parohialismul etnic si religios, dispretul fata de agnosticismul si stilul dilematic al occidentalilor. La fel de veninoasa in Est este instaurarea in viata publica, in politic, economic, in justitie si presa a mafiei nomenclaturisto-securiste convertite la capitalism. Rezolvarea tuturor acestor disjunctii continentale nu se va produce cu una, cu doua. Dar nici motive de pesimism negru nu cred sa existe. La urma urmei, atuul imbatabil al societatilor deschise e dialogul - intemeiat pe capacitatea lor de a invata. Nu ne ramane, asadar, decat sa revenim cu totii, cat mai rapid, pe bancile scolii, spre a ne desparti de mirajul kalokagatiei. Fiindca nu toti cei ce par a fi frumosi sunt si buni, si adevarati. In fond, exista si alte modalitati, mai putin placute decat scoala, de a deprinde insusirile necesare adaptarii la realitate. Sa admitem ca macar aceasta intelepciune conventionala e greu de refutat. Si ca, prin optiunea pentru suvita deloc aratoasa ori, altfel spus, pentru chelia aparent inestetica (dar electoral atragatoare) a lui Basescu, Romania are sansa de a trece pentru prima data drept frumoasa precursoare a unei ample reorientari europene spre o democratie catusi de putin originala.
(Subtitlurile apartin redactiei)
