De același autor
Obrăznicia forţelor, regimurilor şi grupărilor islamiste, antiamericane, antioccidentale şi antiisraeliene a luat proporţii nebănuite.
Nici de la Teheran, nici din Gaza, unde domneşte organizaţia teroristă Hamas, filiala palestiniană a Frăţiilor Musulmane egiptene, nu s-a grăbit nimeni să exprime vreo condamnare a asasinatelor comise de Crăciun în rândul creştinilor adunaţi în bisericile nigeriene.
Regimul de la Teheran, care a proferat în varii instanţe ameninţări cu genocidul, bunăoară la adresa statului evreu, continuă să dea vestului cu tifla.
Asta, în timp ce Iranul e bun de ţintuit la stâlpul infamiei nu doar pentru construcţia unei bombe atomice a cărei finalizare este iminentă ci şi pentru modul în care-şi oprimă, sălbatic, femeile, sau pentru că-i întemniţează şi îi schingiuieşte pe tinerii sătui de dictatură şi de fraude electorale.
În răstimp, prietenii regimului persan, de felul autocraticului preşedinte venezuelan, Hugo Chavez, le ţin aiatolahilor isonul, atacând permanent şi virulent America, democraţia de tip occidental, respectarea drepturilor omului, sistemul pieţii libere.
Moscova şi China comunistă susţin în genere teocraţia iraniană în Consiliul de Securitate ONU, în vreme ce-şi supraveghează, îşi condamnă şi îşi întemniţează proprii disidenţi.
Iar Turcia islamistă, condusă de premierul Erdogan, alt mare prieten al islamiştilor de la Teheran, şi din filialele lor libaneză şi palestiniană, Hezbollah şi Hamas lansează critici de o agresivitate fără precedent la adresa Franţei.
Pentru că parlamentarii francezi au trecut în fine la fapte, votând ceea ce ar fi trebuit să sancţioneze de mult, în speţă pedepsirea penală a negării genocidurilor, de pildă a celui comis de turcii din imperiul otoman asupra populaţiei armeneşti, Turcia oficială a ripostat printr-o extremă ostilitate faţă de Paris.
Întrucât nu vrea să-şi asume propriul trecut şi crede că-şi poate permite să adopte atitudine de intimidare a Occidentului, regimul de la Ankrara şi-a rechemat ambasadorul de la Paris suspendându-şi raporturile economice, politice şi militare cu Franţa.
Deşi stat membru al NATO, care a cerut integrarea în Uniunea Europeană, Turcia a anunţat, culmea, că nu va mai permite avioanelor militare franceze să aterizeze pe teritoriul propriu.
Furia antifranceză nu e un fenomen izolat. În siajul deteriorării fără precedent a raporturilor cu aliaţii ei israelieni, Turcia oficială nu s-a dat în lături de la explozive declaraţii nu doar antisioniste ci şi antisemite şi nici de la imprecaţii şi ameninţări belicoase la adresa Israelului. În pofida insistentelor intervenţii şi tentative de mediere americane, Turcia şi-a desfiinţat toate relaţiile militare cu statul evreu.
S-a spus că violenţa retorică anti-israeliană ar fi menită să deschidă porţile expansiunii influenţei turceşti în lumea arabă şi islamică. Serveşte oare agresiunea verbală antifranceză aceluiaşi scop?
S-a mai afirmat că islamismul profesat de premierul turc ar fi unul moderat, apt să servească drept model islamiştilor tunisieni şi egipteni care au preluat puterea în nordul Africii ori se pregătesc să şi-o însuşească.
Dacă aşa se manifestă islamismul moderat, într-o epocă în care SUA şi aliaţii lor vesteuropeni fac tot ce le stă în puteri spre evita orice acţiuni dezagreabile din unghiul musulmanilor de pretutindeni, la ce se poate aştepta Occidentul din partea salafiştilor, care ar putea trece la cârmă la Cairo?
.jpeg)
