Între autonomie şi anomie: cazul Mânăstirilor Cârnu şi Poiana Mărului

La data de 17 iunie 2009 Episcopia Buzăului şi Vrancei a decis transformarea Mânăstirii Poiana Mărului din comuna Bisoca, judeţul Buzău din mânăstire de călugări în mânăstire de călugăriţe. Această decizie a fost motivată oficial prin faptul că mânăstirea va fi loc de pelerinaj pentru cei care vor asista în 2010 la sfinţirea noii catedrale episcopale din Buzău. O motivaţie care izbeşte prin superficialitatea temeiului invocat şi care este în contradicţie chiar cu Statutul BOR adoptat în 2008: un asemenea gen de transformare este posibilă doar “după o atentă evaluare a motivelor, a existenţei bazei materiale şi a personalului monahal necesar, precum şi a condiţiilor misionare locale (subl.ns.)” (art. 75, alin. 1).

Episcopia Buzăului şi Vrancei a decis de asemenea că monahului Macarie Beşliu, stareţul mânăstirii de la Poiana Mărului, i se va alătura un grup de maici de la Mânăstirea Cârnu care va fi detaşat pe o perioadă de 90 de zile. Din analiza aceluiaşi Statut BOR, nu reiese de nicăieri posibilitatea vreunei “detaşări”, termen împrumutat abuziv din limbajul dreptului muncii. Decizia a provocat protestele maicilor de la Mânăstirea Cârnu care nu au dorit “detaşarea” dar şi ale părintelui Macarie. De fapt, maicile nu au iniţiat aceste proteste, ci s-au rezumat să nu intervină în vreun fel atunci când locuitorii comunelor aflate în apropierea mânăstirii s-au opus plecării lor, aceştia motivând că este singurul lăcaş de cult aflat în apropiere care deserveşte nevoilor credincioşilor.

Adevărata motivaţie a deciziei Episcopiei a fost aceea că PS Epifanie dorea transformarea Mânăstirii Cârnu într-o casă de odihnă proprie. La începutul lunii iulie conflictul a luat amploare, prin intervenţia primarilor din comunele Bisoca, Jitia, Reghiu, Valea Salciei, Dumitreşti, Nereju şi Andreiaşu de Jos în favoarea maicilor. Pe data de 6 iulie PS Epifanie s-a întâlnit cu aceşti primari, iar în urma discuţiilor s-a decis amânarea mutării maicilor. Nu s-a precizat un termen până la care această amânare operează şi nici nu s-a anulat decizia iniţială a Episcopiei, în aşa fel încât în acest moment situaţia nu a fost clarificată, ci dimpotrivă, este de natură a genera confuzii şi mai mari. Aparent, ar fi vorba de o situaţie în care laicii reuşesc să se opună cu succes unei decizii luate de cler, dovada rolului important pe care cei dintâi l-ar avea în cadrul BOR.

În realitate, decizia de a amâna punerea în aplicare a deciziei iniţiale se datorează în mare măsură mediatizării cazului. De abia după ce acesta a fost prezentat în mass-media centrală şi protestul sătenilor a fost filmat şi prezentat la televiziuni, conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei a luat decizia de a-i chema la discuţii pe primarii localităţilor menţionate. Desigur, se pune întrebarea de ce la aceste discuţii nu au fost invitaţi sătenii înşişi, iar răspunsul nu este decât acela că Biserica a preferat, aşa cum s-a întâmplat din păcate în repetate rânduri în ultima vreme, dialogul cu autorităţile şi nu cu proprii credincioşi.

Prima întrebare care se pune este dacă PS Epifanie avea dreptul, potrivit canoanelor BOR, să ia aceste decizii. Potrivit art. 88, lit. n) din Statutul BOR, Chiriarhul locului (în acest caz PS Epifanie) “numeşte, transferă şi revocă personalul bisericesc clerical şi neclerical în şedinţe ale Permanenţei Consiliului Eparhial”. Interesant este că într-o asemenea situaţie nu Consiliul Eparhial, format din 6 mireni şi 3 clerici, este cooptat la luarea deciziei, ci Permanenţa acestui Consiliu care cuprinde doar clerici. Astfel, noul Statut BOR acordă mai multă putere clericilor şi mai puţină laicilor într-o situaţie în care se cere examinarea unor circumstanţe care ţin doar aparent exclusiv de aplicarea canoanelor ortodoxe. De altfel, Statutul a introdus o ambiguitate în ceea ce priveşte definirea rolului chiriarhului locului, acesta fiind definit drept „conducătorul canonic al mânăstirilor din eparhia sa”, o exprimare care permite practic luarea oricăror decizii, fie şi pur administrative, sub pretextul aplicării canoanelor ortodoxe.

Aplicarea de măsuri maicilor de la Mânăstirea Cârnu are deci o acoperire în normele interne BOR, însă măsura propriu-zisă a „detaşării” este abuzivă pentru simplul motiv că termenul ca atare nu are acoperire în aceleaşi norme.

Nu faptele în sine, deja prezentate în mass-media, merită atenţia, ci felul în care reprezentanţii BOR s-au raportat în acest caz la conceptul de autonomie a Bisericii faţă de stat. Purtărtorul de cuvânt al BOR a afirmat că presa nu trebuie să acorde cazului prea multă atenţie, fiind vorba de o decizie a PS Epifanie care, datorită autonomiei Bisericii, nu poate fi contestată. Biroul de presă al Episcopiei Buzăului şi Vrancei a emis un comunicat în care considera că nerespectarea deciziei detaşării maicilor este “o încălcare a autonomiei Bisericii şi a vieţii mânăstireşti”. Cu alte cuvinte, în viziunea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei şi a PS Epifanie, presa şi credincioşii ortodocşi au atentat la adresa autonomiei BOR.

A fost invocat în acest caz corect conceptul de autonomie a Bisericii faţă de stat? O întrebare care nu poate avea un răspuns tranşant, din simplul motiv că normele statului şi cele ale Bisericii sunt extrem de lapidare. Constituţia garantează autonomia cultelor religioase faţă de stat (art. 29, alin. 5), fără a preciza în ce constă această autonomie. Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor nr. 489/2006 reia acest principiu fără a-l detalia, rezumându-se la constatarea potrivit căreia „cultele religioase recunoscute sunt autonome faţă de stat” (art. 8). Statutul BOR afirmă de asemenea că BOR este „autonomă faţă de stat şi faţă de alte instituţii” (art. 3, alin. 2) dar totodată „stabileşte relaţii de dialog şi cooperare cu statul” (art. 4, alin. 1). Nici literatura de specialitate nu se arată a fi mai generoasă în privinţa delimitării conţinutului conceptului de autonomie: am încercat într-o analiză proprie („Religia şi normele dreptului public.

O interpretare constituţională” din volumul „Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România”, CH Beck, 2008) să găsesc definiţii ale acestui concept în scrierile teologice şi în cele ale experţilor în drept constituţional, rezultatul fiind deloc încurajator, reflecţiile care să încerce delimitarea conţinutului autonomiei fiind cvasi-inexistente. Indiferent de definiţia pe care o putem da, autonomia Bisericii faţă de stat înseamnă dreptul statului de a nu interveni în chestiunile care ţin de canoanele Bisericii, implicit şi mai ales cele care privesc organizarea internă. În cazul de faţă, primarii localităţilor menţionate nu au acţionat în calitate de reprezentanţi ai statului, ci strict în cea de credincioşi şi membri ai Bisericii, după cum nici presa prezentă la declaraţiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei nu avea cum să se substituie statului. Dacă primarii respectivi ar fi ameninţat în scris Episcopia Buzăului şi Vrancei că, în cazul în care se aplică măsura „detaşării” maicilor de la Mânăstirea Cârnu, vor ocupa această mânăstire manu militari sau îi vor da foc, atunci categoric am fi fost în faţa unei încercări de a atenta la autonomia Bisericii, iar dacă ar fi pus în aplicare aceste măsuri, autonomia ar fi fost grav afectată.

Simpla contestare verbală a unei decizii a chiriarhului locului nu poate fi asimilată încălcării autonomiei, fiind mai degrabă expresia unei preocupări a credincioşilor vizavi de asigurarea unei prezenţe monahale care să corespundă nevoilor spirituale din acea zonă. Autonomia Bisericii faţă de stat nu poate fi invocată oricând şi în orice situaţie pentru că astfel se ajunge la banalizarea cazurilor în care chiar se întâmplă să fie încălcată. Pe de altă parte, o situare în deplină ambiguitate în ceea ce priveşte definirea autonomiei nu face altceva decât să permită statului intervenţii abuzive şi oferă celor care contestă orice prezenţă a religiei în spaţiul public posibilitatea echivalării false a autonomiei cu separaţia Bisericii de stat, potrivit modelului laicităţii duse la extrem.

În cazul Cârnu – Poiana Mărului nu a fost vorba de o încălcare a autonomiei BOR, ci mai degrabă de manifestarea anomiei vizibilă dealtfel în foarte multe situaţii la nivelul întregii societăţi: un episcop doreşte să îşi facă o reşedinţă de vacanţă într-o mănăstire cu îndelungată tradiţie de vatră monahală, iar această decizie, deoarece a fost luată unilateral, fără consultarea personalului clerical, este contestată prin mijloace necanonice, pentru ca în final să fie amânată sine die. În acest caz statul a fost cu desăvârşire absent (nu a existat nici o poziţie a Secretariatului de Stat pentru Culte, o deplasare la faţa locului care ar fi putut detensiona situaţia conflictuală sau un comunicat de presă ori orice alt fel de intervenţie publică), iar Biserica nu a reuşit să îşi impună propriile decizii, deoarece a subestimat voinţa propriilor slujitori şi credincioşi. Autonomiei Bisericii faţă de stat i se pot atribui multe semnificaţii, însă nu poate fi echivalată în nici un caz cu absenţa normelor, fie canonice ori constituţionale.