Ne trebuie un tsunami

Zilele trecute, la o emisiune despre fotbal de pe National TV, seful Comisiei de Arbitri, Ion Craciunescu, a declarat ca-si va dona salariul pentru sinistratii din vestul tarii, dupa care a comentat, plin de amaraciune, despre indiferenta romanilor fata de nenorocirea romanilor. N-a uitat sa aminteasca si de avantul cu care posturi TV, ONG-uri si institutii guvernamentale s-au mobilizat pentru ajutorarea sinistratilor din Indonezia si celelalte zone lovite de valul ucigas.
D-l Craciunescu avea dreptate. Prin comparatie, cand vine vorba de nenorocirile noastre, suntem intr-adevar penibili. Ma intreb de ce.
Poate pentru ca solidaritatea cu cei din exterior e mai de bon ton. Ne vede strainatatea ce umani si solidari suntem si ne creste cota de tara la bursa milosteniei. Ce se petrece la noi nu conteaza, fiindca asta nu ne scoate sub luminile rampei. Daca o mai fi insa vreun cutremur prin Fujiyama sau vreo varsare de petrol prin Tara de Foc, sarim imediat: cu televiziunile, cu camioanele cu paturi si alimente, cu declaratii oficiale si neoficiale. Doar suntem cetateni ai planetei! Din Romania. Romania, you know! Friends, food, potol, see? Un exercitiu de imagine bun, asa cum am invatat din manualele de marketing de tara. Sau poate ca institutiile noastre - de stat sau private, incluzand aici si canalele media - nu se deranjeaza decat la evenimente cu adevarat importante. Sa zicem, de la 10.000 de morti in sus. Atunci se declanseaza resortul milei cu succes la public, atunci se organizeaza cate-un teleton si se varsa declaratii umanitare, algocalmine si biscuiti pe toate canalele.
Oricare ar fi motivatiile veritabile, comparatia e relevanta. Am invatat sa nu-i respectam pe amaratii nostri, tocmai fiindca sunt ai nostri. Asa ca se bucura de tratamentul pe care il merita. Adica nu prea mult deranj, ca nu e interesant. Nu prea vede nimeni din Occident. Ce, or sa auda americanii ori nemtii ca ne-am repezit in Foeni cu o mana de medicamente? Si-apoi cati morti au fost acolo? Nici unul inca. Ei, sa fi fost Andaman sau Myanmar... Sau macar o mana de morti - nu zece mii, ce naiba, oameni suntem, dar macar vreo suta, doua. Eroism fara morti nu se poate. Pentru niste amarate de inundatii - pe deasupra si la noi acasa - nu merita nici macar sa-ti faci datoria.
Asa ca nici nu si-o face mai nimeni. Primari din zona calamitata se ascund de presa si de oamenii care i-au ales, stivele de paturi si cutiile de medicamente stranse de oameni care n-au nevoie de tsunami ca sa se simta solidari nu ajung nici in doua zile la sinistrati, iar undeva aproape - si deloc exotic, deci neinteresant - oameni infrigurati, izolati, uzi, flamanzi asculta cum li se prabusesc casele in noapte. Nestingheriti, profitorii de dezastre circula noaptea cu barci prin casele abandonate si fura ce n-au distrus apele. Undeva, la fel de aproape, Romania semneaza Tratatul de aderare la UE. Suntem europeni, suntem civilizati si putem fi si milosi. Pe cuvant! Desi uneori trebuie sa ne-o aminteasca oamenii de fotbal. Altfel, dac-ar veni un tsunami, eventual intr-o tara exotica, ati vedea...