De același autor
Ar trebui să începem cu micile victorii care dau speranță: referendumul de la Rășinari din 8 noiembrie, care a dat un răspuns negativ categoric deschiderii unei exploatări miniere care amenința echilibrul ecologic al zonei. Nu este un episod izolat și face parte, de fapt, dintr-o tendință globală de chestionare reală a unui model distructiv de dezvoltare, care include exploatările miniere devastatoare sau centrele de date.
Nu întâmplător, centrele de date au fost și unul dintre principalele puncte ale campaniei din alegerile americane din 3 noiembrie. Rezultatele au smuls un suspin de ușurare provocat de ceea ce mulți se grăbesc să vadă ca „începutul sfârșitului trumpismului”. Dar după primele momente de euforie, poate nu entuziasmul ar trebui să fie sentimentul dominant, ci mai degrabă prudența și luciditatea. Pentru că la Casa Albă locatarul nu s-a schimbat, iar Camera Reprezentanților și Senatul vor fi conduse de personaje adânc implicate în sistemul care a primit un vot de blam pe 3 noiembrie. Rămâne problema corupției masive din politica americană, care nu e însă deloc nouă, ci, o spun mulți analiști, mai degrabă, structurală, istorică și cu legături adânci într-un capitalism scăpat de sub control, autoritarist, antidemocratic, dereglementat și extractivist al lumii contemporane.
Responsabilii pentru arhitectura politicii externe de la noi ar fi avut o mulțime de timp la dispoziție să înțeleagă aceste lucruri. Să priceapă, de exemplu, că încurajarea și cultivarea acestor legături profund toxice conduc inevitabil la abandonarea de facto a proiectului democratic și nu servesc deloc interesele „strategice” ale României, ci dimpotrivă.
La mijloc e, poate, și o perspectivă extrem de particulară asupra conceptului de „interes public” sau de „bine comun”. Se împlinește mai bine de un an de când Administrația Prezidențială a dat semne clare despre direcția pe care o privilegiază în materie de strategii de orientare a politicii externe a României. Într-o mișcare vizibilă chiar la nivel discursiv, pe care am comentat-o la momentul respectiv, președintele punea deoparte vocabula „proeuropean” pentru a-și descoperi vocația „prooccidentală”. Ceea ce ar fi fost la limită acceptabil poate în urmă cu 25-30 de ani, în imaginarul neoliberalismului postistorie, dar care, odată cu proliferarea limbajului MAGA, a devenit extrem de tipic pentru orientarea antieuropeană a politicilor de la Casa Albă.
Și cu toate că suntem în Uniunea Europeană, cu toate că documente oficiale publicate de Washington au confirmat explicit intenția SUA de a vasaliza și diviza suplimentar Europa (ceea ce oricum este, în era digitală, aproape inevitabil) și de a interveni fără mănuși în politica internă a statelor membre, Cotroceniul nu a părut tulburat. A continuat să aloce chiar și fonduri publice importante pentru plata unor firme de lobby și a unor intermediari mai mult decât îndoielnici, a căror ocupație e „facilitarea” unor contacte la curtea locatarului portocaliu al Casei Albe. Au urmat nenumărate episoade jenante, investigații și scandaluri internaționale cu un numitor comun: personaje moralmente compromise, implicate în scandaluri de corupție, uzurpatori prin culpă morală ai legitimității oferite de funcții de reprezentare a instituțiilor americane, primiți însă cu pompă la Cotroceni. Cartofori ai politicii care își permit – pentru că li se permite – să-l sune în plină conferință de presă pe președintele unei țări suverane, membră a UE, iar acesta să răspundă. Care apoi sunt gratificați cu parcuri rebotezate prin București sau cu contracte preferențiale de vânzare de GNL american pe piața românească.
Iar imaginile, declarațiile și situațiile jenante în care reprezentanții la vârf ai statului român s-au complăcut se adună într-un jalnic album al provincialismului slugarnic și incompetent, hrănit din fixații ideologice și obsesii post-1989.
În noaptea de 5 noiembrie, ginerele lui Donald Trump, omul de afaceri Jared Kushner, a dat publicității o declarație de 423 de cuvinte în numele Casei Albe și al trimisului special pentru misiuni de pace, Steve Witkoff. Declarația – publicată și comentată de platforma Le Grand Continent – preia fidel și consecvent punctajele Moscovei, trasate cu ocazia întâlnirii la Casa Albă dintre Donald Trump și Kirill Dmitriev, trimisul lui Vladimir Putin în Statele Unite. Fapt deloc anodin, discuțiile îi țin practic la ușă pe reprezentanții europeni, incluși numai dacă „se înregistrează progrese” în negocieri.
La nivelul acesta se discută, aparent, viitorul. La noi, lucrurile arată cam așa: pe de o parte, o reprezentare a lumii tributară încă flagrant retoricii Războiului Rece; pe de alta, una combinatorie, unde corupția românească transpartinică se întâlnește lucrativ cu modelul cultural înfloritor al corupției masive din politica americană, în conivență totală cu interesele rusești. Două narațiuni complementare: una neoliberală a apocalipsei deficitului, în fapt o altă schemă Ponzi extractivistă care s-a descătușat integral după criza financiară din 2008-2010, și una de extremă-dreaptă normalizată, care promite răsturnarea sistemului a cărui supraviețuire o alimentează și o promovează de fapt, desemnând inamici imaginari și deturnând puținele energii contestatare rămase spre cauze periculoase și iluzorii. Noroc că mai există insule de speranță și mobilizare pentru cauze care merită.
