Cum mai dăm democrației un viitor?

Zorii zilei de 26 octombrie au oferit două răspunsuri parțiale și extrem de fragile la întrebarea din titlu: rezultatele alegerilor din Serbia și din Brazilia. Pe de altă parte, știrile din alte părți sunt cel puțin neliniștitoare. Pe 25 octombrie, două zile după atentatul rasist de la Trappes, candidata la președinția Franței Marine Le Pen (RN), condamnată pentru deturnare de fonduri publice europene, a perorat la Orléans despre „frumos” și despre zorii unei noi epoci de splendoare și renaștere a Franței, în fața unor tribune din care erau scoși jurnaliști cărora nu li s-a putut garanta siguranța printre suporterii formațiunii de extremă dreaptă. În multe țări din Europa, revolta socială, scenariile de represiune distopică, vandalismul urban, incendierile și crimele se amestecă în straturi care seamănă panica și întrețin confuzia, amplificate exponențial de algoritmi.

Contemplăm aproape hipnotizați cum câțiva scelerați au acaparat bogăția lumii și cuceresc acum cu IA domenii întregi din agentivitatea umană, cu sprijinul unor dictatori megalomani și al sicofanților și corupților din jurul lor. Dar ce să vezi, tot socialismul este responsabil de „barbaria care cucerește Europa”. „Comunismul” este cel care ne manipulează, cu sprijin rusesc, tinerii. Așa ne spune și un domn consilier prezidențial publicat de G4media. Textul pare scris la dictarea lui Alice Weidel, președinta AfD din Germania, pentru că afirmă cu aplomb că „în istoria lumii moderne, nu a existat, în esență, decât un singur curent extremist: socialismul revoluționar”.

Domnul consilier reproduce, poate fără să realizeze, toate argumentele extremei drepte contemporane, care a înțeles lecția denazificării în felul ei, după ce s-a fript cu negaționismul postbelic. Extrema dreaptă globală și-a zis, în rezumat, cam așa: nu mai negăm Holocaustul. Nu spunem despre Hitler sau Mussolini că ar fi fost niște eroi, ci că au fost criminali de extremă stângă. Iar nazismul a fost și el un curent de extremă stângă. Spălarea și normalizarea extremei drepte este astfel realizată, iar tehnofascismul are calea netezită. Teza apare extrem de clar expusă în lunga conversație din toamna anului trecut, transmisă live pe X, dintre Elon Musk și Alice Weidel, care a făcut multă vâlvă; dar la Cotroceni prioritățile de filtru și selecție sunt vizibil diferite.

Disonanța cognitivă a celor care propagă această narațiune ne apare pe cât de uluitoare, pe atât de periculoasă. Nu ascultăm mesajul unei generații speriate și exasperate pe care am învățat-o să-și apere drepturile și să fie curajoasă în fața abuzului puterii politice, dar căreia acum îi explicăm să stea în banca ei și să nu vorbească neîntrebată. Și ne facem că nu înțelegem că acești tineri ies în stradă pentru că văd cum speranța democratică se risipește ca aburul, că trece de la starea lichidă definită de Zygmunt Bauman la cea gazoasă a lui Gilles Finchelstein. Marele conflict social riscă să se transforme într-un război al temporalităților, cum observă Pierre Ronsavallon în ultima sa carte, La tyrannie du présent, unde unii au controlul prezentului și țin cu dinții de el, iar alții își revendică, îndreptățit, dar tot mai lipsiți de speranța succesului, dreptul la viitor.

Democrația în lume este cu siguranță în mare pericol, dar amenințarea nu vine de acolo de unde domnul consilier de la Cotroceni ne spune. Și în alocuțiunea președintelui Macron din seara de 17 octombrie a fost rapid indicată „extrema stângă” ca responsabilă pentru distrugeri și jafuri. Numeroase indicii au nuanțat – dacă nu chiar infirmat – antepronunțarea grăbită a președintelui, dar geniul rău ieșise deja din lampă și s-a rostogolit crescând în mașinile de propagandă ale extremei drepte, care a cerut – și i s-au dat – tancuri și armată pe străzi. Iar modul brutal și adesea neregulamentar de acțiune al autorităților mult înainte de 17 octombrie, cu o atenție disproporționată pe manifestanți, dar nederanjând prea mult activitățile spărgătorilor de vitrine și ale hoților, sunt cel puțin la fel de grave.

În ultima carte publicată în august, What Happened to Liberal Democracy, Daron Acemoglu observă că democrația liberală moare în societăți marcate de inegalități economice și politice cum sunt cele contemporane și e înlocuită de regimuri care favorizează monopolurile și uriașa concentrare a bogăției în mâinile câtorva personaje de pe planetă, accelerată exponențial de IA.

În Franța, majoritatea sondajelor de opinie o scot deja câștigătoare pe Marine Le Pen, admiratoare a lui Putin (aidoma locatarului de la Casa Albă), beneficiară a finanțărilor rusești. Marine Le Pen, care a declarat că are intenția să taie ajutoarele pentru Ucraina „din lipsă de bani”: faimosul deficit, într-o țară unde PIB-ul (altfel, indicatorul economic preferat al neoliberalismului) a atins un maxim istoric în 2025. Dar în care, potrivit analizelor recente, inegalitatea redistribuirii crește la fel de istoric, iar inegalitatea politică urmează implacabil. În care instrumentele de canalizare a fondurilor publice înspre capitalul privat s-au perfecționat constant în ultimii 10 ani. Faimoasa platformă contestată în manifestațiile liceenilor, Parcoursup, este parte a acestui mecanism. În România de tranziție a anilor 1990 se numea, mai puțin cosmetizat, „căpușare”. Și nu era un produs exclusiv, original al originalei noastre democrații, ci o rețetă neoliberală placată cu succes pe o corupție veche, sistemică, hrănită de stalinism și ceaușism.