Plagiatul, între Garamond şi Times New Roman

După un periplu de un an, cu lupte pe baricade, referendumuri, alegeri, zăpezi și geruri, secetă și inundații, Victor Ponta poate răsufla ușurat. Raportul de constatare tehnico-stiințifică al ORDA a stabilit că între lucrarea lui Victor Ponta și cele din care a fost acuzat că a plagiat „nu există identitate totală de structură, ci doar o identitate parțială de structură“.

În urmă cu un an, Traian Băsescu arunca bomba plagiatului lui Victor Ponta, cam pe vremea când proaspătul prim-ministru în­ce­pea să-și facă planuri de drum pentru Con­siliul European. Președintele și șeful Cabinetului nu erau atunci în relația de coabitare stabilită după alegerile din de­cembrie 2012, ci, dim­po­trivă, se pregăteau pentru răz­boiul politic din iulie-august.

Tema plagiatului era deja pre­zentă pe agenda europeană de ceva timp, iar câteva de­mi­sii răsunătoare, prin Ger­ma­nia și Polonia, răscoliseră spiritele politicii continentale. Europa a părut indignată de marea înșelătorie intelectuală comisă de un prim-ministru din grupul celor 27. Mai ales că, la scurtă vreme, încercarea de schimbare abuzivă, peste noapte, prin mă­suri discreționare și anticonstituționale, a re­gimului politic din România a reușit să îngri­joreze nu numai autoritățile de la Bruxelles, dar și pe cele de la Washington. Un debut pro­blematic pe scena politicii mari, un început pre­ocupant pentru un lider politic tânăr, co­președinte al unei alianțe proaspăt instalate într-o majoritate parlamentară aflată, ce-i drept, la vremea aceea, încă în criză de le­gi­timitate, dar cu șanse reale - confirmate mai târziu cu asupră de măsură - de consolidare electorală.

Clasa politică românească, mai precis acea par­te a ei care tocmai se să­turase să mai stea în opoziție și mai puțin „continentală“, nu a reacționat cu multă în­grijorare și a privit mai de­gra­bă nedumerită la zarva stâr­nită de un Occident cam îm­piedicat în scrupule exa­ge­rate, fără noimă. La urma ur­melor, însuși conceptul de au­tor trebuie reconsiderat în da­tele lui fundamentale. Dacă An­tichitatea ar fi avut atâtea rețineri în cir­cu­lația liberă a ideilor, ar mai fi existat oare Ho­mer? S-a împiedicat Cicero de câteva ghi­li­me­le când l-a citat, mai mult sau mai puțin ex­pli­cit, pe Platon, numindu-l, ce-i drept, „cel mai înțelept dintre filosofi“? Astfel că bu­nul simț cultural dicta, nu-i așa?, o anumită dis­creție în clamarea atât de răspicată a unei ins­pirații îndrăznețe, dar nu vinovate, din partea unui doctorand prea zelos în imitarea maeș­trilor.

Dar cum argumentele acestea nu păreau a sta, în pofida caracterului lor sublim, prea bi­ne în picioare, primul ministru s-a lăsat con­siliat de specialiștii în domeniu și a operat modificările cuvenite în instituțiile ministeriale de resort responsabile cu diagnosticarea proas­păt declaratului plagiat. Iar Ministerul Educației, și așa suferind la vremea respectivă din lipsă de ministru (să ne aducem aminte de cazul Mang ori de cel al Corinei Du­mitrescu, amândoi implicați în cazuri clare de necinste intelectuală, dacă nu și mai mult), a intrat în jocul complicității. Universitatea din București, singura instituție a cărei Comisie de etică a funcționat în acest caz conform titulaturii, a dat propriul verdict, argumentat și curajos, dacă ținem seama de presiunile enorme exercitate în jurul dezbaterilor.

În paralel, volumul publicat al lui Victor Pon­ta, rezultat al tezei de doctorat în chestiune, a fost și el contestat, de data aceasta printr-o sesizare adresată direct Procuraturii, privind posibila încălcare a drepturilor de autor. Se intra astfel într-o procedură care avea nevoie de avizul ORDA (Oficiul Român pentru Drep­turi de Autor) pentru a se putea apoi stabili da­că se va da sau nu curs sesizării. Deși aceas­ta a fost depusă în vara anului trecut, mai pre­cis în agust 2012, răspunsul instituției a venit 9 luni mai târziu. S-a înțeles apoi, din lectura motivației, de ce le-a trebuit ex­per­ților atâta amar de vreme ca să moșească un aviz: în­țelegându-și probabil greșit misiunea, ei au comparat tipurile de fonturi, și nu conținutul cărților în cauză, întreprindere din cale-afară de laborioasă, dar plină de be­ne­ficii, după cum s-a văzut o săptămână mai târziu.

După un periplu de un an, cu lupte pe ba­ricade, referendumuri, alegeri, zăpezi și ge­ruri, secetă și inundații, Victor Ponta poate ră­sufla ușurat. Raportul de constatare tehnico-stiințifică al ORDA a stabilit că între lucrarea lui Victor Ponta și cele din care a fost acuzat că a plagiat „nu există identitate totală de structură, ci doar o identitate parțială de structură“, a anunţat pe 21 mai Parchetul Ge­neral, care a decis să nu înceapă urmărirea pe­nală în cazul presupusului plagiat al lui Victor Ponta. Tot expertiza ORDA a stabilit că nu se poate proceda la „calcularea pro­cen­tului de text identic preluat deoarece for­matele lucrărilor, tipul caracterelor utilizate și paginațiile sunt diferite“.

Pe lângă caracterul zăpăcitor și ridicol al ar­gumentației - niciun elev de gimnaziu nu ar îndrăzni să o prezinte în apărarea sa în fața unui profesor care l-ar confrunta cu sursele ne­mărturisite ale unui referat -, raportul ORDA deschide un precedent periculos, un soi de rețetă pentru cei atrași de perspectiva facilă a unei lucrări fără bibliografie, dar cu fon­turile schimbate. În plus, un strălucit început de man­dat, pentru un briliant nou procuror ge­neral... //