Puterea și `lupta pentru pace`

Ce trebuie să înțelegem, oare, din semnalele amestecate, contradictorii, date de președintele liberal?

De ziua Unirii, Crin Antonescu, încă presupus candidat al USL la Președinția României, a evo­cat necesitatea asumării responsabilității po­li­tice a guvernării. Pe lângă alegerile eu­ro­pene sau prezidențiale, a adă­u­gat el, PNL trebuie să asume im­plicațiile votului masiv acor­dat de populație în decembrie 2012. Cum de la acel moment s-a împlinit mai bine de un an, o întrebare legitimă ar fi ce i-a împiedicat până acum să o facă? Liderul liberal ofe­ră implicit o explicație atunci când anunță că PNL intră în 2014 într-o competiție grea, „fără me­na­ja­mente“, care se supune unui singur set de re­guli: ale războiului. PNL se situează așadar, pe de o parte, sub semnul unei urgențe be­li­coase, iar pe de altă parte sub imperativul bu­nei guvernări.

Pentru un șef de partid cu ani de zile de po­li­tică în spate și având în plus formație de is­toric, caracterul ireconciliabil al celor două si­tuații ar trebui să fie evidența însăși. Nu nu­mai fragila istorie instituțională post­de­cem­bristă, ci și o întreagă tradiție a gândirii po­li­tice arată că însăși juxapunerea lor e sămânță de conflict, că nu poți așeza o bună gu­ver­na­re pe soclul fracturat al sciziunii sociale, ci pe negociere reală. Toate argumentele enu­me­rate mai sus au fost, de altfel, invocate de-a lungul timpului chiar de liderii puterii, care au aruncat însă responsabilitatea integrală a rupturii din societatea ro­mâ­nească pe seama obsesiei pen­tru confruntare a pre­șe­din­telui Traian Băsescu. Nu es­te de aceea de mirare că, în aceeași declarație, liderul PNL se referă la alegerile pre­zi­dențiale ca la un soi de punct zero al schimbărilor din România: „La sfârșitul acestui an, această țară va trebui să aibă un nou președinte, nu doar în sensul de altă per­soană decât actuala persoană - asta este chiar singura certitudine: va fi o altă per­soa­nă, dar o persoană cu altă mentalitate, abor­dare, autoritate“.

Concomitent cu discursul șefului PNL, pre­ten­țios plasat în sferele înalte ale responsabilității politice aruncate, sistematic, în curtea ve­ci­nului, într-un alt loc din România – și într-un univers din fericire paralel, acela al unei jus­tiții care mai funcționează încă –, șeful Co­mi­siei Juridice a Senatului, fost ministru al Jus­ti­ției, Tudor Chiuariu, primea ca sentință de­fi­ni­tivă în dosarul Poștei Române 3 ani și ju­mă­tate de închisoare cu suspendare. La co­mu­ni­carea sentinței, într-o sănătoasă tradiție con­solidată de primul-ministru Victor Ponta în va­rii ocazii, senatorul liberal a acuzat po­li­ti­zarea justiției. PNL a avut însă, de această da­tă, o reacție mai rezervată: „Liberalii nu se pro­nunță asupra niciunei decizii a instanțelor, indiferent pe cine ar viza!“. Aparenta de­li­mi­tare de atitudinea PSD nu înseamnă însă nea­părat și o asumare autentică a regulilor sta­tului de drept, ci mai degrabă o încercare de capitalizare a erorilor partenerului de gu­ver­nare, în paralel cu dezgroparea unui discurs de legitimizare istorică.

Sub impulsul non-combat-ului declarat de prin­cipalul partid de opoziție, liderul PNL își permite, pare-se, luxul flirtului reinventat cu „identitatea istorică doctrinară“. E greu de înțeles de ce mai simte nevoia să o facă, de vreme ce, teoretic, legitimitatea dată de ale­gerile din decembrie 2012 ar trebui să fie su­fi­cientă. Câtă vreme această ultimă legitimitate a rămas, în pofida discursurilor demagogice, nerevendicată în mod autentic, baletul cu doc­trina rămâne o încercare stângace de re­cu­perare a unui electorat demult pierdut pe drumul alianțelor cu PSD, al coabitării cu ma­șina de propagandă a lui Dan Voiculescu sau al promovării în fruntea ministerelor a unor per­sonaje incompetente, cinice ori corupte.

Ce trebuie să înțelegem, oare, din semnalele amestecate, contradictorii, date de pre­șe­din­tele liberal? Crin Antonescu a ales tema con­flictului, în diversele lui ipostaze în societatea românească actuală. Până aici, nimic sur­prin­zător: suntem departe, astăzi, de pacea so­cială, regimul actual a urcat pe valul dis­cur­sului pacificator folosind toate uneltele răz­bo­iului. A promis ordine, respectul legii și eli­mi­narea discursului vindicativ într-o societate vlă­guită de conflict. A câștigat bătălia elec­to­rală fluturând steagul pacificării, dar nu a pus victoria în slujba unei mai bune guvernări, ci a folosit-o ca unealtă în vendete obsesive, ob­ținând până la urmă, dacă nu concordia, mă­car liniștea pe scena politică: opoziția este re­dusă astăzi la tăcere. Liderii PDL s-au grăbit să anunțe, tot pe 24 ianuarie, că nu-și pr­o­pun să boicoteze referendumul, ci să participe îndemnând electoratul să se opună formulei revizuite a Constituției, așa cum o va propune USL. PDL intră cuminte în jocul de-a de­mo­crația, fără să dea vreun semn că ar înțelege tabloul general al României de azi, unde eșa­fodajul instituțional se menține nu grație abi­lităților oamenilor politici ori fidelității lor față de interesul comun – valori dispărute de mult din spectacolul politicii românești –, ci mai de­grabă în ciuda eforturilor demolatoare ale unei clase politice incompetente. //