România își negociază ieșire la Ocean. Oceanul Trump

Devine din ce în ce mai greu să scrii despre ce se întâmplă în tragicomedia scenei publice în România, mai cu seamă când spectacolul are ca fundal sinistru alunecarea în neofascism, în ce a mai rămas din lumea democratică. Arturo Ui reeditat de-a lungul și de-a latul globului. O fostă (cât a fost...) mare democrație a lumii, SUA, dă de zece ani tonul derivei în mod oficial (cu un mic intermezzo iluzoriu între cele două mandate Trump), sub privirile unei Europe care a preferat, din varii motive, să nu vadă, să nu pună etichete, să construiască o elaborată strategie de evitare, de negare sau de complicitate. Chiar și acum, când evidența strigă pe toate gardurile, prin poziția administrației Trump față de Rusia, împăratul gol american mai are încă haine. Mai cu seamă pentru că a alimentat copios ideologii afine aici, pe „vechiul continent”. Mulți au aplaudat drujba lui Elon Musk pentru că visau la ea: să facem economii, să decapităm bugetarii, care se îngrașă pe umerii chinuiți ai virtuoșilor privați. Auzim cântecul acesta de sirenă de cel puțin 20 de ani și pe meleagurile noastre, vedem zilnic efectele lui deletere, când constatăm falimentul sistemului de învățământ, de sănătate, când ne mai plângem de analfabetismul funcțional, de testele PISA sau de abandonul școlar sau când ne minunăm, a suta-mia oară, cum e posibil să vedem AUR la porțile guvernării. Și cu toate acestea, era destul de limpede pentru oricine avea ochi să vadă că marea acțiune de economisire la buget era în fapt o masivă preluare ostilă a instituțiilor democratice de oligarhia kakistocratică MAGA. Zilele din urmă, această masivă acțiune e analizată de Michael Lewis într-o carte lansată recent la Allen Lane, Blockers: rebels in the Deep State, unde se poate vedea cum DOGE a fost o acțiune complexă și de loc ezitantă de demantelare a instituțiilor publice americane.

În Franța, mișcarea de protest a liceenilor este primită de autorități cu gaze lacrimogene, grenade asurzitoare și sterilă gargară guvernamentală, într-una dintre cele mai disproporționate reacții de reprimare pe care le-a cunoscut această țară în ultimele decenii. Fosta dreaptă republicană se aliază cu formațiunea lui Marine Le Pen, mass-media sunt colonizate de Rupert Murdoch-ii Franței, care înghit, una după cealaltă, instituții de presă și edituri odată respectabile precum Fayard sau Grasset. Cu un portofoliu prestigios și o istorie de 150 de ani, Fayard a publicat în ultimii doi ani nu una, ci două cărți semnate Jordan Bardella, vedetă a extremei-drepte franceze, anterior preconizat candidat RN la Președinția Franței, până când Marine Le Pen și-a anunțat decizia de a se prezenta la alegerile din 2027 în pofida procesului de corupție și deturnare de fonduri europene în care este condamnată. Ultima lui apariție editorială din 2025 se intitulează prezumțions Ce vor francezii.

În spațiul public românesc, mulți falși profeți declară și ei că știu ce vor românii, când românii ei înșiși sunt din ce în ce mai prost plasați pentru a mai putea afla ce vor. Într-o conjuncție care a îmbinat extrem de profitabil corupția post-ceaușistă cu paravanul ideologiei neoliberale, modelul MAGA a făcut și face victime tocmai pentru că este atât de apropiat jafului instituționalizat și tehnicilor de capturare a instituțiilor publice omologat la noi. Cine nu e parte a lui caută scuze sau subterfugii, refuză evidența și arată cu degetul spre un mare dușman azi inexistent în realitatea politică, dar puternic în imaginarul postdecembrist: comunismul. A fost și este materia primă a discursului de evitare și de negare a unei realități dureros de palpabile, care este extrema dreaptă. Discursul de extremă dreaptă s-a repliat, a confiscat și exploatat fără discernământ trauma istorică teribilă a stalinismului, în cele două variante istorice, sovietic și naționalist, o realitate care a distrus generații după război în România. A acoperit cu vacarm și propagandă discursul democratic antitotalitar, a ocupat vitrine de librării, emisiuni televizate și a colonizat spațiul public până în numele străzilor și stațiilor de autobuz. Se vopsește de câțiva ani în noi culori „suveraniste”, iar AUR este una dintre încarnările „naționalismului sănătos” a cărui pedagogie se face azi inclusiv de la Cotroceni. Cea mai reușită și de succes, deocamdată. Indubitabil din ce în ce mai aproape de guvernare, în pofida liniilor roșii de care derizoriu se mai vorbește încă, deși ele au dispărut, atâtea câte au fost, demult.

Din vreme în vreme, pentru a mai câștiga încă o tranșă de convertiți, se mai aruncă în joc încă un subiect la derută: pe 5 octombrie, conducerea AUR anunța excluderea unuia dintre membrii fondatori ai partidului, acuzat oficios că ar fi fost prea „proeuropean”. Nu e prima dată când din AUR se mai desprinde câte o bucățică, fie pentru a mai produce fumigene, fie din cauza unor certuri interne. Proximitatea palpabilă a guvernării pare că face victime.

Sâmbătă, pe străzile din București au defilat grupuri de „anti-antifa”, adică de anti-antifasciști. La noi, spectacolul capătă repede tentele unei copii grotești. Pe lângă circul mediatic întreținut de media, inclusiv „quality”, care alege să documenteze amplu și să întrețină în acest fel o întreagă mitologie în jurul falșilor profeți, alunecarea către extrema dreaptă se face, ca întotdeauna în istorie, prin complicități și cupiditate. Din nou, iresponsabilii.