De același autor
Există un timp și un spațiu pentru radicalitate și unul pentru nuanțe. În cazul dictaturilor și al regimurilor criminale, avem deja cel puțin un secol de experiență în istoria modernă și contemporană pentru a putea, fără să ne înșelăm prea tare, să spunem că nuanțele nu-și găsesc lesne locul în tablou. În fața crimei, nedreptății, abuzurilor, suspendării legii și a statului de drept, nu există mult loc de negociere, decât dacă pozițiile de pe care se pledează pentru o asemenea atitudine sunt similare. Mergând mai departe, nu numai că o atitudine nu o exclude pe cealaltă, ci dimpotrivă: spiritul critic autentic nu poate exista printr-un proces continuu de reafirmare și reînvățare, atunci când e nevoie, a valorilor și principiilor umaniste universale.
Vorbind de URSS sau de Rusia lui Putin, să ne gândim la cazuri precum cel făcut public săptămâna trecută, când spațiul public francez a vuit la aflarea veștii că Philippe Grumbach, unul dintre cei mai influenți oameni de presă în anii 1970-1980, director al publicației L’Express până în 1978, un apropiat al președinților Giscard d’Estaing și Mitterrand, ocupa un loc fruntaș pe lista marilor spioni ai KGB-ului. Și să ne gândim în ce măsură sirenele contemporane ale „obiectivității” în raport cu regimuri criminale pot fi în mod similar fidelizate pentru a servi propagandei Kremlinului. Scandalurile legate, tot în Franța, de plățile rusești în conturile formațiunii politice conduse de Marine Le Pen sunt notorii. Dar până și aceasta a luat duminică, 18 februarie, o poziție clară în legătură cu decesul lui Alexei Navalnîi.
Moartea opozantului sau rezistentului, cum preferă să-l numească unii specialiști în spațiul sovietic și postsovietic (pentru că în dictaturi nu există instituția opoziției: ceea ce rămâne este rezistența), s-a produs în condiții neelucidate și, cel mai probabil neelucidabile într-o închisoare siberiană. Sute de oameni au fost arestați de vineri încoace, numai pentru că au îndrăznit să depună flori în piețele orașelor din Rusia, în memoria lui.
De vineri încoace, relatările și mai ales reacțiile la moartea lui Navalnîi desenează o hartă a nivelurilor de înțelegere și de interpretare a naturii regimului politic al lui Putin. Sunt, pe de o parte, vocile – majoritare, ce-i drept – care califică fără ezitare știrea drept asasinat politic și care-l desemnează pe Putin ca responsabil direct pentru moartea disidentului rus. Sunt, pe de altă parte, cei mai puțini, dar cu atât mai bizari, în pledoaria pentru obiectivitate care se grăbesc să evoce episoadele naționaliste – asumate și recunoscute ca atare între timp – ale biografiei politice a lui Navalnîi din motive de „imparțialitate” sau de „atitudine critică”.
E, în fine, o a treia categorie, care ar fi avut datoria să reacționeze, dar care fie nu a făcut-o deloc, fie a ales să o facă într-un mod atât de ridicol sau de lipsit de simțul proporțiilor, încât pare a fi ratat o bună ocazie să tacă. E cazul, trebuie remarcat, al președintelui Iohannis: în timp ce toți partenerii europeni (și administrația americană) se grăbeau să indice în termenii cei mai clari cu putință responsabilitatea personală a președintelui rus în afacerea Navalnîi, locatarul de la Cotroceni alegea să declare solemn că așteaptă investigația autorităților ruse pentru a determina cauzele morții disidentului. Pentru o persoană care arunca în spațiul public, în urmă cu un an, fumigene zvonistice legate de șansele la înalte demnități în organizații internaționale, iar mai nou la funcții importante în organismele europene, asemenea reacții nu întregesc favorabil portofoliul candidatului. Pe de altă parte, nici nu ar trebui, de fapt, să ne surprindă. În privința administrației prezidențiale, nici nu știi ce să-ți dorești mai degrabă: să ia atitudine, atunci când rămâne mută, sau, atunci când eventual rupe rezerva vilegiaturistică, să fi tăcut cu totul. Și dacă liderii lumii occidentale au știut în general ce și cum să spună, tot așa de revelator este cum au ales alții să ignore evenimentele. De exemplu, favoritul în alegerile preliminare interne din Partidul Republican, fostul președinte american Donald Trump (proaspăt condamnat în New York la o amendă de 355 de milioane de dolari pentru înșelătorie în diverse forme), a considerat că este mai relevant să-și prezinte, precum un vânzător la bâlci, noul model de pantofi de sport cu siglele campaniei, decât să îl supere pe amicul Putin cu declarații deranjante. Pe de altă parte, în urmă cu o săptămână, la o adunare electorală în Carolina de Sud, una dintre etapele alegerilor preliminare din Partidul Republican, tot el dăduse de înțeles că ar lăsa Rusia să atace orice membru NATO care nu a contribuit suficient la bugetul alianței.
Moartea lui Navalnîi (într-un lung șir de asasinate similare care s-au petrecut sau urmează, probabil, să se mai întâmple) ar trebui să ne reamintească, așadar, că să condamni oroarea atunci când o întâlnești nu e nici naivitate, nici fanatism, nici idolatrie: e practicarea unei minime umanități, esențială pentru șansele noastre ca societate. E un exercițiu elementar care acompaniază, nu contrazice, nevoia, altfel legitimă și deopotrivă fundamentală de nuanțe, de raționalitate, de spirit critic. Poate, în anumite situații, e bine să lăsăm nuanțele pentru a doua zi. Ele vor fi tot acolo, chiar mai clare, pentru cine știe și poate să le vadă. //
