PNL

Revoluția prin ochii unei mileniale. De ce-uri, sindromul impostorului, educația, ca privilegiu

Sunt un copil al Revoluției. În sensul în care dacă nu era Revoluția, cel mai probabil nu existam. M-am născut în octombrie 1990 și ai mei erau căsătoriți de ceva ani, deci au așteptat momentul.

Raluca Turcanasu 24.12.2019

De același autor

Astăzi suntem mulți care simțim că lumea așa cum e nu e un loc în care să aduci un copil, dar un alt „moment” nu pare să vină.

Am apreciat întotdeauna acest moment al nașterii mele. Am crescut practic odată cu tehnologia, copilăria mea a fost offline, cu strâns de castane, bețe, făcut „cazemate”, cu jocuri la singurul bec aprins din parc. Am mers la o școală centrală în care eram printre cei mai puțini privilegiați și mi-a luat ceva timp să deconstruiesc această idee, că sunt o „neprivilegiată”. Parte din acest proces de deconstrucție, de conștientizare a privilegiului, a fost și faptul că am învățat să apreciez modul în care se făcea școala „pe vremea mea”, vremea când se dădeau trei probe la Capacitate / Evaluarea Națională și 6 la BAC. Am putut observa degradarea sistemului de învățământ prin ceea ce învățau verișoarele mele, cea mică fiind acum clasa a opta. În manualul de clasa a opta, o singură pagină e dedicată regimului comunist, din care câteva rânduri sunt dedicate Revoluției.

Când eram mică, nu prea se vorbea de­spre Revoluție. Se vorbea de perioada Ceaușescu, de cozi și mâncare, de lipsa ei. Găseam în casă almanahuri cu poza lui Ceaușescu. Aveam cam un an și... pupam acea poză. Din proprie inițiativă. Foarte bizar ce trezea în mine-copilul acela –reprezentarea zeificată a conducătorului. Cert e că despre Revoluție nu-mi amintesc deloc povești din copilărie, doar despre comunism. La școală, istoria recentă era ultima lecție, înainte de vacanță. Se trecea repede peste, nu venea nimeni să ne povestească, nici profa măcar nu depășea cadrul din manual. Am dat și Capacitatea la Istorie și am ajuns la unul dintre liceele de top din țară: „Mihai Viteazu”, mate-info. Asta a fost cu Istoria Românilor, la liceu nu se mai făcea și oricum nu era o materie importantă pentru profilul nostru...

Fast Forward în prezent. O prietenă m-a invitat să colaborez la editarea catalogului Memoriile Cetății, un proiect al Asociației Timișoara 2021 - Capitală Europeană a Culturii, care include o serie bogată de amintiri de la Revoluție, majoritatea, de la Timișoara. Astfel, la 29 de ani de viață, la 30 de ani de la Revoluție, am început să aflu autentic ce s-a petrecut atunci. Să aflu că nu vom afla niciodată, că și aici, poate chiar mai mult decât în alte privințe, nu poate exista o cunoaștere obiectivă.

Am mers la Timișoara pentru lansarea catalogului, iar în cele cinci zile petrecute acolo am aflat 90% din ceea ce știu în acest moment despre Revoluție. Acest lucru a adus cu sine și sentimentul de autoînvinovățire: trebuia să mă interesez singură, trebuia să am eu responsabilitatea înțelegerii evenimentelor din trecutul recent al comunității mele. Trebuia? Dar, mai mult decât atât, a adus cu sine de ce-uri:

De ce nu prea ni se povesteau aceste lucruri când eram mici, când ele erau extrem de recente?

De ce nu învățăm istorie din surse audio-video: fotografii de la Revoluție?

De ce nu se folosește „Videograme dintr-o Revoluție”, al lui Andrei Ujică și Harun Farocki, ca material la clasă?

Am mers la expoziția organizată la Garnizoana Militară din Piața Libertății din Timișoara, un spațiu al Armatei încărcat de evenimente istorice, însă nefolosit de ani buni. A fost prima dată când am văzut fotografii atât de reprezentative din acele zile, realizate de Andrei Pandele, Constantin Duma, Ioan Radu, Mircea Radu, Cătălin Regea și Valentin Suta. Dacă aceștia realizaseră cu precădere fotografii cu mulțimea din balcoane, din puncte de observare, partea de expoziție intitulată „Unfinished. Rebeli pentru o Cauză”, cu fotografii realizate de Dobrivoie Kerpenisan, afișa mai mult cadre apropiate, mai intime, cu femei și bărbați (în egală măsură!) la sat și la oraș în timpul Revoluției. Fotografiile sale reale, pline de emoție, vii erau așezate chiar alături de expoziția „Oameni. Putere. România. Revoluție”, o serie de portrete realizate de Cornel Brad cu „VIP-urile Revoluției”. Scuzați-mi expresia, dar erau acolo de la Doinea Cornea și Ioan Chiș la Ion Iliescu și Petre Roman, o suită de fețe mai mult masculine, neproblematizate în niciun fel, o simplă enumerație care nu știu câtă cinste le-ar face revoluționarilor și celor care și-au pierdut viața la Revoluție. Dacă în fotografiile spontane ale lui Kerpenisan vedem apoximativ la fel de multe femei cât bărbații, pe străzi, în proiectul lui Brad găsim 40 de portrete, din care doar 7 femei. De ce? De ce nu căutăm să aprofundăm mai bine un subiect, să-l tratăm cu delicatețea și importanța care i se cuvin, să problematizăm intersecțional, să venim cu un unghi nou? Ce înseamnă această alăturare de fotografii curate, septice, care parcă șoptesc „suntem copii asemănătoare, suntem aproape ca fotografiile lui Platon1!” și fotografiile vii, încărcate de emoție, ale lui Kerpenisan?

Odată instalat, de ce-ul cheamă și alți de ce în ajutor. De ce nu problematizăm ce s-a întâmplat la Revoluția din 89, acum, la 30 de ani, față de alte revoluții istorice și contemporane?

De ce-urile se înfrățesc și cu de ce-urile altora. Povesteam unui amic mai mare că pe 16 am urmat Marșul Eroilor din Timișoara, l-am prins la ieșirea de la Garnizoană și am mers până la Memorialul Revoluției, iar apoi până la Cimitirul Eroilor. Nu am mai participat vreodată la un asemenea marș și trebuie să recunosc că am făcut-o și dintr-o curiozitate antropologică. Am făcut multe lucruri în viață din astfel de curiozități, sub imperiul de-ce-nu-ului de data asta. Amicul mi-a atras atenția că Imnul Golanilor, pe care îl știam de ani la rând din perioada mea de folk, de prin liceu, a fost de fapt compus în contextul mineriadelor. Mindblowing. Cum de nu știam asta? E mult mai simplu să dai „whatever” și să treci peste decât să te confrunți cu astfel de de ce-uri aducătoare de rușinea necunoașterii. De ce se pastișează imnuri și slogane care nu se cântau la Revoluție la Marșul Eroilor? Poate, pentru organizatori, Peluza Sud Timișoara, nu era clar, așa cum nu era nici pentru mine faptul că Imnul Golanilor aparține unui context ulterior. În contextul în care cunoașterea unor evenimente atât de recente, totuși, este un privilegiu (nefiind transmisă nici prin viu grai, nici prin surse formale, la școală), cum ne putem judeca?

De ce nu ne povestim unii altora mai des ce s-a întâmplat, poveștile noastre personale? Acum 30 de ani și în general? De ce nu ne-ați povestit mai mult, de ce nu ați invitat oameni la orele de dirigenție și istorie care să ne vorbească din subiectivitățile lor? De ce ținem închisă această traumă și nu știm că, eliberând-o prin povești personale, o putem vindeca?

Îmi dau acum seama că e foarte neclar ce s-a petrecut atunci. Dar nu ajută cu nimic faptul că în aceste zile suntem literalmente înecați în surse despre Revoluție. Nu ai timp să le parcurgi și apoi vine revelionul și iară uiți. Cum am uitat de Dincă, spre exemplu. Dacă înțelegerea istoriei recente, a celei mari și a celor multe, mici, personale ne-ar preocupa realmente, am căuta să trasăm niște contexte mai largi și să îi provocăm pe cei apropiați la discuții solidare care, pe lângă caracterul istoric, devin punți intergeneraționale. Dacă am căuta, poate, să privim dintr-un unghi complet nou, al unor revoluții în spații non-albe, non-europene, cum ar fi Revoluția Haitiană, spre exemplu, sau dacă am încerca să înțelegem revoluțiile monocrome, cum ar fi Revoluția Cedrilor din Liban sau Revoluția Albastră a femeilor din Kuwait, poate că am descoperi noi perspective și asupra Revoluției Române. Poate, am înțelege atunci că în tot timpul ăsta am fost cu nasul la 1 cm de tablou, prea aproape pentru a înțelege imaginea de ansamblu și pentru a avea distanța critică necesară.

Altfel, revoluțiile, cele mari și cele mici, rămân doar niște imagini sărace (Hito Steyerl), fantome ale unor imagini, imagini-amintire, idei rătăcitoare, dezrădăcinate, strecurate cu dificultate în discuții, comprimate, reproduse, sărăcite, digitizate. Altfel, ele riscă să devină instrumente ale acumulării de capital, să cadă astfel complet în derizoriu, fie închise în galerii în loc să își joace misiunea educațională (exemplul documentarului „Videograme dintr-o Revoluție”), fie chiar să joace un rol activ în fetișizarea actului revoluționar, cum ar fi cazul pictorialului „State of Emergency” pentru Yves Saint Laurent, în care modelele imită posturile prizonierilor sau demonstranților.

Dacă „înainte” ați trăit sub hegemonia lipsei acute (a lipsei materiale, a lipsei de pluralități politice, a lipsei de expresie), azi trăim sub hegemonia preaplinului, suprasemnificatului, în care educația nu mai este un dat echitabil, ci un privilegiu. Asta înseamnă că privilegiu este să poți filtra prin aceste torente de informații; mai ales în contextul în care migrația economică a îndepărtat familii și a lăsat zeci de mii (?) de copii singuri.

„Cei care nu-și cunosc istoria sunt condamnați să o repete.” Acest dicton mi-l repeta suficient de des mama pe parcursul timpului. Dar acest context al suprasaturării informaționale face un privilegiu din cunoașterea istorică și o invalidează, o face indezirabilă pentru că nu e monetizabilă în imperiul simțurilor, cel „bazat pe șocuri și atracții, pe dorință și dezgust, pe ură și isterie, pe senzație și frică. Puterea de a provoca aceste emoții, de a le canaliza, de a le transmite și de a le comercializa e o însușire a puterii contemporane ca atare”2.

Haideți să povestim mai mult. Privindu-ne în ochi, nu într-un post.

1.
Pe lângă filozof, Platon este un celebru fotograf internațional care a realizat portrete de oameni politici cum ar fi Obama, Putin, Trump, muzicieni renumiți cum ar fi Prince ș.a.m.d.

2.
Hito Steyerl, Dincolo de reprezentare, p. 45

Opinii

Andrian Moraru

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22