Între artificialitatea mimetică a stângii şi alunecarea spre irelevanţă narcisistă a dreptei

Confruntate cu ultimele evenimente, dezbaterile publice se dedau unei adevărate orgii a prostiei. Peste un adânc ocean al ignoranţei generale plutesc ceţurile groase ale confuziei, dintre care apar greoaie corăbiile fantomă încărcate cu dileme fără noimă, emoţii ieftine, răspunsuri neghioabe, probleme false şi soluţii ce nu rezolvă nimic.

Insulă de stagnare într-un torent de schimbare, România cea slabă şi săracă este nedorită pe afară şi ameţită pe dinăuntru. Cauzele sunt atât de cunoscute, încât par o litanie ştiută pe de rost poate până şi de tinerii de azi, dacă i-ar mai interesa: capturarea ţării de către vechile structuri de partid şi de stat, sub conducerea securiştilor, spre perpetuă jefuire.

Între timp, saţiul oboselii şi lehamitei a crescut peste acest adevăr care, prin simplă repetare, nu ne ajută să ieşim din bulboana istorică în care stăm afundaţi de, în curând, un sfert de secol. Stagnarea şi apăsătoarea prezenţă a trecutului nu sunt însă doar rezultatul ferocităţii cu care clica predatoare se agaţă de putere, ci şi rezultanta unor vectori sistemici, construiţi în ultimele două decenii.

Este în primul rând economia. O economie slabă, şubredă şi dezechilibrată, cu trei componente principale. În primul rând economia clientelară, dependentă de bugetul de stat, pe seama căruia există. Ea trăieşte din împletirea a două modalităţi de drenare a banilor şi resurselor publice. Prima constă din atribuirea de contracte dăunătoare statului unor firme complice, de către decidenţi publici, activitate prin care statul plăteşte acelor firme preţuri uriaşe pentru prestaţii mizerabile, câştigul rezultat fiind apoi împărţit între părtaşi. A doua modalitate de drenare a resurselor publice constă din crearea de rente, venituri salariale exorbitante pentru membrii clicilor politico-economice angajaţi ai statului. Desigur, pierderile băneşti masive sunt acoperite perpetuu de la buget.

Economia întreprinzătorilor autohtoni din afara clientelei politice este ce-a de-a doua ramură importantă, care deşi numeric însemnată, este condamnată la lipsă de relevanţă şi la precaritate, fiscalitate arbitrară şi deseori abuzivă, constrângeri administrative, lipsa cronică de finanţare, făcând practic figură de economie tolerată şi niciodată încurajată.

Economia mai are şi o a treia componentă, a firmelor străine. Aici, capitalurile serioase au trecut peste condiţiile de lumea a treia oferite de România (lipsa infrastructurii, a culturii manageriale şi climatului de afaceri, corupţia endemică până la nivel înalt) promiţându-şi profitul din exploatarea unei munci salariale foarte ieftine. Concomitent, capitaluri dubioase ori speculativ aventuriste au mizat tocmai pe corupţia din România pentru a-şi crea poziţii privilegiate pe piaţă, acaparări frauduloase de resurse ori capacităţi productive.

O asemenea economie funcţionează ca o morişcă prin care o parte din banii produşi în sectorul întreprinzătorilor autohtoni şi al capitalului străin onorabil sunt transferaţi prin intermediul bugetului de stat către clica predatoare internă şi complicii externi.

Sunt cel puţin cincisprezece ani de când un asemenea sistem economic funcţionează stabil, generând şi un sistem politic corespunzător, întemeiat pe reproducerea politică a economiei clientelare. Baza electorală a acestui sistem o constituie categoriile dependente de bugetul de stat, de sus, de la profitori, până jos, la dependenţii şi şantajaţii bugetului de stat, cărora li se adaugă categoriile zbatându-se oricum în precaritate materială şi culturală. Şi cum într-o ţară săracă acestea din urmă constituie cam 40% din populaţie, sistemul politic al partidelor economiei clientelare îşi are asigurată perpetuarea în condiţiile formal democratice ale alternanţei la guvernare.

Atâta vreme cât economia va rămâne dominată de componenta sa clientelară, iar majoritatea populaţiei va fi marcată de pauperitate şi ignoranţă, pentru reproducerea sistemului, partidelor le va fi suficientă mobilizarea electorală a unor categorii captive. Aceasta explică atât rezistenţa partidelor la orice încercare de reformă cât şi dezinteresul faţă de programe politice, ori alte forme de expresie politică sistematizată.

Pentru cine, programe politice, pentru cine coerenţă, consistenţă şi continuitate, pentru masele captive care oricum vin la urne să voteze cum le zice primarul !? Actualul sistem politic, susţinut de toate partidele, nu are nevoie de ideologii şi doctrine pentru simplul motiv că-şi poate perpetua puterea şi fără proiecte, alternative, perspective. O piaţă politică reală nici nu există în România, populaţia interesată de asemenea oferte fiind prea puţin activă electoral.

În asemenea condiţii, reflexia politică autentică este marginalizată, aşa zisele think tankuri de partid, nişte bufonerii fără conţinut, iar singurele eforturi de gândire politică rămân în izbeliştea unor grupuscule de fani ai teoriilor politice, ce preiau naiv şi provincial idei şi curente de aiurea, pe fondul propriilor experienţe, dintr-o ţară fără economie funcţională de piaţă şi sistem politic autentic democratic.

Poate apărut ca reacţie exasperată la kapitalismul românesc kleptocratic, dar în mod sigur cărând cu sine aluviunile curentelor stângiste, gândirea spontană de stânga din România îşi imaginează că tocmai sistemul post-comunist pe care-l cunoaşte din patrie ar reprezenta capitalismul autentic. Stângiştii noştri sunt sătui de capitalism, fără a-l fi cunoscut pe cel autentic şi funcţional, asemenea unui copil dintr-o familie violentă şi abuzivă, care, necunoscând altceva, îşi imaginează că aşa sunt toate familiile.

În acest fel, stângismul nostru post-comunist eşuează într-o critică anti-capitalistă neasimilată, fără obiect, de o gratuitate patetică. Dacă temele fundamentale ale criticii societăţilor moderne avansate ar putea fi legitime la ele acasă, în solul economiilor de piaţă funcţionale şi mature, care le-au dat viaţă şi le-au nutrit, ele nu constituie decât alibiuri ridicole şi exerciţii vide de conţinut, atunci când sunt maimuţărite într-o societate pseudo-modernă ca a noastră.

Refugiat într-un discurs de pe poziţii subalterne şi autovictimizante împotriva unui capitalism global, pe care nu l-a cunoscut în viaţa reală, stânga noastră teoretică se află într-o poziţie nu lipsită de aciditate. Tocmai ei, denunţătorii neo-colonialismului imperialist occidental creează un epifenomen neocolonial, atunci când îşi însuşesc mimetic teme şi probleme ale unor societăţi străine avansate.

Prin decalare şi inadecvare, rudimentele româneşti de gândire de stânga, contaminate de stângism, exemplifică exact fenomenele de dependenţă, marginalitate şi înapoiere pe care le denunţă prin discurs.

Nici la dreapta lucrurile nu stau mult mai bine. Spre deosebire de discursul de stânga, care, prizonier al unui delir autoreferenţial, nici nu are, în ultimă instanţă, nevoie de un public sau de o realitate pe care să o reprezinte, discursul de dreapta îşi doreşte fierbinte un public, iar atunci când nu-l găseşte, se usucă într-un fel de asceză ideologică, încrâncenându-se pe poziţii tot mai sectare, un văcar pedepsind încruntat satul cel nerecunoscător. Dacă la asta se mai adaugă şi superbia şi orgoliile hipertrofe ale diverşilor cucuzeli ai creştinătăţii şi cauzei dreptei, nu este greu de înţeles de ce gândirea de dreapta eşuează încet spre atomizare şi irelevanţă.

Yuppies afişând o credinţă nestrămutată-n zeul corporatist, adepţi ai turbo-capitalismului, dorindu-şi un stat redus la un fel de pânză învelind monumentul economiei ultraliberale, pe care, cu cât n-au avut ocazia s-o experimenteze, cu atât mai aprig o proclamă, lasă impresia de factice, de import neasimilat, de sală de seminar şi diplome de perfecţionare, probabil pentru că există o cerinţă internă de coerenţă între viaţa reală şi convingerile profesate, or, şi cu iPod-ul în ureche şi cu colbul drumului între dinţi, e dificil de apărat coerenţa.

România este o ţară roasă de stagnare economică şi instaurarea unei ruinătoare pseudo-modernităţi. Gândirea politică pe tot spectrul ei, reflectă acest marasm. Evenimentele recente, legate de cazul Roşia Montană şi modul nostru de raportare la capitalul străin, reflectă viziuni politice, care, deşi diametral opuse, trădează aceeaşi inadecvare provincială şi decalare istorică.

Atât pentru stânga cât şi pentru dreapta, investitorul străin apare ca un echivalent al “omului alb” din imagologia colonială. Stăpân al toiagului de foc, cu care te poate trăzni la pâmânt, dar şi  împărţitor de mărgele colorate, “omul alb” este pentru stânga monstrul care-ţi arde coliba, te ia sclav, te sileşte să-i preiei portul şi obiceiele, îmbogăţindu-se pe seama suferinţei tale, în timp ce pentru dreapta “omul alb” este depozitarul adevărului, dreptăţii şi bogăţiei, cel de la care speri înfrigurat să-ţi vină izbăvirea, a cărui pedeapsă o temi şi care are întotdeauna dreptate.

Cazul “Roşia Montană” este un examen de maturitate. Între patetism complexat şi resentimentar şi adoraţie timorată există suficient spaţiu pentru o atitudine lucidă, sigură de sine şi echilibrată.

Notă

Expresia “artificialitatea mimetică a stângii şi irelevanţă narcisistă auto-indusă a dreptei” aparţine profesorului Tismăneanu şi a servit ca bază de pornire şi titlu pentru acest text.

Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.