De același autor
Din 1992 încoace, turul II al prezidenţialelor a fost câştigat de cei care au reuşit să-i sperie şi / sau să-i înfurie mai tare pe alegători.
Timp de 18 ani, turul doi al alegerilor prezidenţiale a stat sub semnul emoţionalului.
1992 – Prima breşă
La numai doi ani după ce câştigase primele alegeri prezidenţiale postdecembriste cu 85,07% dintre voturi, Ion Iliescu nu reuşeşte să obţină la primul tur din 27 septembrie decât 38% şi este nevoit să se confrunte două săptămâni mai târziu cu candidatul CDR, Emil Constantinescu. Asaltul final al ambilor candidaţi a reluat temele lansate anterior, dar pe un ton apocaliptic. Astfel, Emil Constantinescu a fost acuzat că doreşte să reinstaureze monarhia sau că ar fi negociat la Washington „problema Transilvaniei, a Ardealului şi a integrităţii teritoriale a României“. La rândul său, candidatul CDR i-a reproşat lui Ion Iliescu îndelungata carieră de activist PCR, tergiversarea anchetelor asupra evenimentelor din decembrie 1989 şi a ciocnirilor de la Târgu Mureş, rolul jucat în mineriade, blocarea reformei economice şi orientarea către Moscova. Cum CDR se pregătea să intre explicit în opoziţie, deci nu avea ce oferi în schimbul sprijinului politic, candidatul său a pierdut alegerile, obţinând doar 38,5% în turul al doilea. Majoritatea electoratului s-a dovedit reticentă faţă de o schimbare reală de regim.
1996 – Prima victorie
După primul tur de scrutin, diferenţa dintre Emil Constantinescu şi Ion Iliescu era de numai o jumătate de milion de voturi, adică 4%, în favoarea acestuia din urmă, ceea ce a deschis pentru prima oară perspectiva unei victorii asupra lui Ion Iliescu, mai ales că tot atunci CDR câştigase alegerile parlamentare. Având în sfârşit ce să ofere la schimb, CDR a reuşit să încheie alianţe pentru turul II cu UDMR şi cu USD (Uniunea Social-Democrată) condusă de Petre Roman, candidat care obţinuse puţin peste 20 de procente la prezidenţiale. În replică, Ion Iliescu şi-a reluat temele eterne pe un ton patetic, reactivând, la 9 noiembrie 1996, la Alba Iulia, discursul despre „pericolul maghiar“, deşi cu câteva săptămâni mai înainte semnase Tratatul de prietenie cu Ungaria.
Totodată, Miron Mitrea califica intenţia CDR de a guverna împreună cu UDMR drept „un grav atentat la siguranţa naţională“, iar liderii UDMR erau avertizaţi informal cu privire la izbucnirea unui „război civil în Transilvania“ (Dan Pavel, Iulia Huiu, Nu putem reuşi decât împreună, Polirom, 2003, p. 280). Alte teme reluate de fostul preşedinte pe un ton apocaliptic au fost pericolul reîmproprietăririi moşierilor şi al evacuării chiriaşilor din casele retrocedate proprietarilor de drept, distrugerea marilor combinate etc.
Pe fondul unei campanii mediatice ostile lui Ion Iliescu – mai ales la PRO TV şi în cotidianele România liberă, Ziua şi Evenimentul Zilei (condus atunci de Ion Cristoiu) –, punctul culminant al campaniei pentru turul II a fost dezbaterea televizată dintre candidaţi, prilej cu care Emil Constantinescu, mult mai sigur pe el în faţa camerelor ca în 1992, i-a adresat lui Ion Iliescu celebra întrebare „Credeţi în Dumnezeu?“, la care fostul preşedinte, care se declarase „liber cugetător“, a răspuns afirmativ - şi a pierdut, poate pentru că nimeni nu l-a crezut. În final, la 17 noiembrie, Emil Constantinescu devenea preşedinte cu 54,4% - adică puţin peste 7 milioane - din voturi.
2000 – Degringolada
În urma degringoladei CDR şi a divizării votului de centru-dreapta între Mugur Isărescu şi Theodor Stolojan, primul tur de scrutin din 26 noiembrie se soldează cu o situaţie inedită: pentru prima dată adversarul lui Ion Iliescu în turul II nu mai era un reprezentant al dreptei, ci un fost tovarăş de drum: liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, care obţinuse 28,3% din voturi, faţă de cele 36,3 procente ale liderului PDSR. Strategia lui Ion Iliescu a fost de a poza în singura alternativă acceptabilă la liderul PRM. Într-un apel către electoratul din Transilvania, el chema la „echilibru, moderaţie şi democraţie“, respingând „orice revenire la practicile dezastruoase ale totalitarismului, la poziţiile extremiste, şoviniste şi xenofobe promovate de Corneliu Vadim Tudor“.
Dintr-o dată, Ion Iliescu era receptiv faţă de revendicările „raţionale“ ale minorităţilor naţionale.
Intelectuali, artişti, jurnalişti, reprezentanţi ai societăţii civile şi politicieni – ca, de pildă, Traian Băsescu, Valeriu Stoica şi Traian Decebal Remeş - se trezesc îndemnând cetăţenii să voteze pentru Ion Iliescu. Presa reia pe un ton critic citate din articolele senatorului Tudor din Săptămâna şi din România Mare.
La rândul său, C.V. Tudor promite „procese pe stadioane“ pentru „mafioţi“ şi scoaterea UDMR în afara legii, iar la 1 decembrie anunţă că nu se duce la Alba Iulia deoarece fusese avertizat că se pregătea un atentat asupra vieţii sale.
La rândul său, Adrian Năstase, premierul desemnat de PDSR, stopează negocierile cu PD şi PNL în vederea obţinerii sprijinului parlamentar pentru un guvern minoritar şi declară că nu va guverna „alături de cei care au distrus ţara“. Pe fondul pulverizării CDR, Asociaţia 21 Decembrie, AFDPR şi alte organizaţii civice încearcă să coaguleze o mişcare de opoziţie împotriva stângii, dar nu reuşesc să găsească şi un partid politic partener.
În sfârşit, socialiştii europeni şi reprezentanţi ai Comisiei Europene avertizează că o victorie a lui Corneliu Vadim Tudor ar determina întreruperea negocierilor de aderare a României la UE, iar preşedintele Franţei Jacques Chirac îşi exprimă speranţa că aşa ceva nu se va întâmpla, atrăgându-şi criticile vehemente ale liderului PRM.
Toată această desfăşurare de forţe se soldează cu previzibila victorie a lui Ion Iliescu, la 6 decembrie, cu 66,3% din voturi. Strategia de înspăimântare a populaţiei reuşise.
2004 – Virtuţile fraudei
Poate că nimic nu a contat mai mult în campania pentru turul II al alegerilor din 2004 decât acuzaţiile privind frauda electorală la adresa taberei PSD şi performanţa lui Traian Băsescu din dezbaterea televizată cu Adrian Năstase. Imediat după încheierea primului tur, Traian Băsescu realizează un moment de maxim dramatism, acuzând, cu susţinerea presei şi a observatorilor Pro Democraţia, o fraudă majoră generată de numărul excesiv de liste speciale („operaţiunea Autobuzul“) şi cele 150.000 de voturi nule, care, potrivit acuzelor candidatului D.A., dispăruseră în mod inexplicabil din statisticile BEC după numărătoarea voturilor din primul tur. Cristian Pîrvulescu estima atunci o posibilă fraudă de 3-5%. Faptul că PSD nu a fost capabil să răspundă în mod credibil acestor acuzaţii, iar televiziunile generaliste – PRO TV, Antena 1, Prima TV şi TVR – au încercat să oculteze scandalul fraudei, l-au favorizat vizibil pe Adrian Năstase şi l-au boicotat practic pe contracandidatul său, l-a transformat pe Traian Băsescu în victimă în ochii publicului şi i-a adus un capital suplimentar de simpatie.
Pentru prima oară din 1992 au apărut însă şi loviturile sub centură de ordin personal, staff-ul PSD încercând, în repetate rânduri, să-l provoace pe Traian Băsescu să facă referire la pretinsa homosexualitate a contracandidatului său, ceea ce acesta, detectând o capcană, a refuzat. În final, Adrian Năstase avea să piardă alegerile la numai 245.000 de voturi diferenţă, adică 2,4%. A fost cel mai strâns scor din istoria alegerilor prezidenţiale postdecembriste. //
