De același autor
Având în vedere accidentul ecologic de anul trecut de la Kolontar, din Ungaria, dar şi pe cel din anul 2000 de la Baia Mare, cu dificilul dosar Roşia Montană în perspectivă, discuţia de la ICR Budapesta a fost mai mult decât binevenită. Punctul de pornire al dezbaterilor l-a constituit materia a două documentare, Vin cangurii (realizat de Cosmin Jitariuc şi Brînduşa Armanca) şi Noroiul roşu şi alte bombe cu efect întârziat (regizor Tibor Kocsis), ca şi expoziţia fotodocumentară a lui Dan Rădivoi (cameraman la TVR Timişoara), care prezenta cele două catastrofe ecologice. Cu unghiuri de abordare diferite – documentarul despre Baia Mare fiind realizat la un an de la catastrofă şi având ca scop umplerea golului de informaţie, iar cel despre Kolontar chiar la momentul producerii accidentului –, filmele lui Jitariuc şi Kocsis au stârnit în public numeroase întrebări. Cât este de obiectiv jurnalistul aflat la faţa locului? Câtă informaţie are, cum o prelucrează şi cum o transmite? Câtă emoţie şi câtă trăire personală îşi pun amprenta pe relatare? Cât contează comanditarul materialului în stabilirea perspectivei? Există sau nu un element de manipulare a opiniei publice? În fine, cât ţin cont autorităţile de difuzarea unor asemenea materiale?
De cealaltă parte, ziariştii de teren au încercat să explice în ce constă „bucătăria“ internă a unei asemenea întreprinderi, rămasă evident necunoscută publicului larg. Kocsis, de pildă, a împărtăşit celor prezenţi limita interioară la care deja ajunsese înainte de a ajunge la Kolontar: „eu, ca jurnalist, îmi propusesem să nu mai fac filme cu catastrofe, războaie. Psihic, nu mai suportam. Şi totuşi am plecat acolo imediat şi am făcut filmul despre noroiul roşu“. În ceea ce priveşte documentarea în astfel de cazuri, „e greu să te pregăteşti dinainte“, a spus jurnalistul. „Iei camera şi fugi la faţa locului. Am ajuns la Kolontar a doua zi de la producerea dezastrului şi 24 de ore am lucrat fără echipament de protecţie. Colegul meu care a făcut imaginea a stat până la piept în noroi şi, pe urmă, câteva săptămâni în spital.“ Corespondenţii TVR la Kolontar, Cosmin Jitariuc şi Dan Rădivoi, au lucrat, în schimb, în regim de ştiri: şi ei veniţi în grabă la locul catastrofei, au trebuit să se descurce fără echipament de protecţie (cizmele de la magazinul din localitate erau toate cu câteva numere mai mici) şi în regim de urgenţă, totul fiind dictat de „directul“ pe care trebuiau să-l asigure jurnalelor. În astfel de cazuri, au precizat jurnaliştii de teren, redacţia joacă un rol extrem de important: ea consultă agenţiile, contactează autorităţile, tehnicienii şi ghidează munca oamenilor din teren.
Interesant a fost şi punctul din care echipa de la TVR Timişoara a realizat documentarul despre deversarea cianurilor de la Baia Mare în 2000: la un an de la catastrofă, când evenimentul fusese slab cercetat de jurnaliştii români, lăsând loc speculaţiilor şi mai cu seamă abordărilor politice, în Ungaria şi în România, jurnaliştii timişoreni au căutat şi chestionat angajaţi ai companiei, localnici, activişti ecologişti, autorităţi locale. Documentarul lor este o investigaţie căreia îi lipseşte temperatura momentului, dar care, făcută la „rece“, câştigă prin profunzimea cercetării cauzelor combinate, care au produs accidentul. Publicul budapestan are propriile sale opinii: cine comandă asemenea documentare nu cumva imprimă şi punctul de vedere politic? Cu alte cuvinte, cât din ce ni se prezintă în astfel de documentare este manipulare? De ce este preferat registrul liric (subiectiv) în cazul filmului despre Kolontar, în detrimentul obiectivităţii şi al neutralităţii de tip BBC? Cine îi trage la răspundere pe cei vinovaţi de producerea unor asemenea catastrofe? De ce nu sunt semnalate şi alte activităţi economice care au produs mutaţii ample la nivelul echilibrului ecologic? Care este raportul între dezvoltare şi protejarea mediului? Care este rolul guvernelor, dar cel al Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât nu discutăm doar despre o ţară, ci de o întreagă regiune?
Discuţia din salonul ICR, animată de multe ori cu puncte de vedere contradictorii, a făcut ca orele să se scurgă pe nesimţite. Brînduşa Armanca i-a readus pe „combatanţi“ la subiect cu tact, subliniind rolul jurnalistului de teren. Responsabilitatea care apasă pe umerii lui în momentul în care primeşte misiunea de a transmite din locul unui dezastru. Cât de importantă este ţinerea în frâu a emoţiilor personale, cum trebuie evitate cu orice preţ accentele senzaţionaliste şi cât de nocivă este practicarea unui jurnalism de panică, din păcate tot mai înfloritoare pe anumite canale TV. Ea aminteşte de nemulţumirea japonezilor faţă de felul în care presa niponă a relatat despre marele cutremur şi tsunamiul devastator, care au răvăşit ţara în luna martie, atrăgând încă o dată atenţia că, în astfel de momente, mass-media joacă un rol decisiv nu doar pentru informarea cetăţenilor, ci şi pentru păstrarea moralului şi a coeziunii celor loviţi de dezastru. Chiar şi după ce s-a pus punct discuţiilor, schimbul de păreri a continuat în salonul şi pe terasa splendidei vile din Izsó utca, nr. 5, acolo unde îşi are sediul ICR Budapesta.
Brînduşa Armanca, directoarea instituţiei, a reuşit să creeze un club de dezbateri, în care budapestanii (unii dintre ei născuţi în Transilvania) vin regulat, atraşi nu doar de varietatea temelor, ci şi de atmosfera culturală caldă şi deschisă.
