De același autor
Aţi avut intenţia de a întocmi această Carte a Morților încă de la începuturile Memorialului, în urmă cu două decenii. Cum a evoluat proiectul? Consideraţi că este unul încheiat?
Răspunsul este greu de dat, pentru că atunci, în 1993-1997, singurul scop, copleşitor, era să transformăm ruina imundă a fostei închisori într-un loc frecventabil, adică într-un muzeu, şi să strângem material documentar pentru structurarea interioară a acelui muzeu. În acea perioadă s-a adunat material pentru tot ce avea să devină Memorialul la Sighet: pentru cele aproape 60 de săli, pentru simbolistica monumentelor din curţile muzeului şi din Cimitirul Săracilor, pentru şcolile de vară, pentru zecile de mii de pagini de cărţi editate şi, bineînţeles, pentru aceasta din urmă, Cartea Morţilor. Chiar dacă nu ne-am propus de la bun început să o facem, Cartea Morţilor s-a sedimentat de la sine, încet şi greu, din pasiunea şi curiozitatea noastră, din devoţiunea faţă de adevărurile ce păreau (şi par, încă) intangibile, dar nu imposibile. Nu exista o discuţie cu un om care trecuse pe la Jilava, pe la Aiud, Gherla, Cavnic sau Canal, pe la Sighet, prin alte închisori, prin anchete, prin deportări, prin Insula Mare sau Periprava, în care să nu fie pomeniți morţii fără cruce sau fără de mormânt, cum se spunea atunci. Nu totdeauna numele era cunoscut, dar crima asupra colegului de celulă sau de baracă era invocată, ca într-un ritual. Nu speram să aflăm vreodată toate numele (cum nici azi nu putem), dar materialul se strângea de la sine, mărturiile se confirmau între ele, începeau să se contureze categorii de împrejurări, de moduri de a ucide, tipologii de torţionari, de călăi. Primele liste de morţi (începând cu cei 54 de la Sighet) le-am „editat“ provizoriu pe suluri lungi de hârtie, ca nişte linţolii. Aveau încă greşeli: litere inversate, prenume încurcate cu numele. Le-am corectat pe măsură ce veneau noi şi noi mărturii. În cele din urmă, după nenumărate corecturi, le-am imprimat pe plăci de andezit, le-am expus în curtea muzeului, apoi în cimitir. Ele au devenit un fel de carte de piatră. Ediţia întâi... Dar ideea cărţii propriu-zise a apărut abia după anul 2006, când s-au desecretizat o bună parte din arhivele Securităţii. Atunci a început pentru noi cea mai grea, aş spune cea mai încleştată, etapă a cercetării. Având la îndemână alte surse virtuale, întrebarea era unde trebuie căutat ceea ce voiam să găsim. Din această magmă urma să se confirme şi numele vechi, dar şi să apară nume noi. Şi până la urmă să se contureze o Carte a Morţilor infinit mai documentată şi mai numeroasă. Dar, şi aceasta, departe de a fi definitivă...
Arhivele vă erau la început inaccesibile. Cum aţi ajuns la îmbinarea arhivei orale cu scrierile documentare oficiale şi în ce măsură ele s-au confruntat/confirmat între ele?
Sursele care au constituit armătura cărţii au fost fişele matricole penale şi arhivele de stare civilă.
Fişele, în număr de 86.000, reprezintă actele de intrare în închisori sau lagăre: conţin datele de identificare a deţinutului, motivul arestării şi condamnării (de obicei, necompletat), instanţa care l-a condamnat (un tribunal militar), încadrarea juridică, pedeapsa în ani şi în tip de detenţie („închisoare corecţională“, „temniţă grea“, „muncă silnică pe viaţă“ ş.a.m.d.). La rubrica de „ieşiri“, în foarte rare cazuri, se notează „decedat“. Sau, în cazul condamnaţilor la moarte, „executat“.
Secretul de partid impus comandanţilor, frica de a nu călca ordinele de partid, lipsa de răspundere, neglijenţa, analfabetismul, nepăsarea criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor (unii de mare valoare şi notorietate, dar toţi având un drept inalienabil la existenţă) au făcut ca, de preferinţă, această rubrică să rămână necompletată. Rămâne antologică declaraţia lui Vasile Ciolpan, comandantul Penitenciarului Sighet, care, în cadrul unei anchete, în 1955, spunea (agramatismele îi aparţin): „A fost un penitenciar oarecum cu regim aparte şi nu s-a încadrat în legile ce sunt în vigoare, ci în politica Partidului nostru, constituind un secret de stat, fiind date ordine şi directive verbale şi nu scrise, referitor la decesele deţinuţilor. Adică, când un deţinut va deceda, el să fie dus la groapă şi înmormântat fără nici un fel de forme legale şi în mod secret (...) Am îndeplinit o sarcină măreaţă şi grea dată de partid şi de poporul muncitor şi credem că am reuşit în mare măsură să păstrăm acest secret“. Într-adevăr, partidul a reuşit la Sighet măreaţa sarcină de a extermina în secret 54 din cei 180 de deţinuţi, iar la scara întregii ţări s-a debarasat prin aceleaşi metode de alţi zeci de mii de oameni care „primejduiau – sau intenţionau să primejduiască – orânduirii socialiste“ (cum scria în Decretul nr. 6 din ianuarie 1950). Condamnaţi sau nu, duşi în închisori sau lagăre de muncă, zeci de mii de oameni: academicieni, clerici, generali, guvernatori de bănci, scriitori, ziarişti, învăţători, profesori, ingineri, comercianţi, elevi, studenţi, iar majoritatea (30%) ţărani au murit (de foame, de frig, de boli netratate, în schingiuiri, în anchete), iar trupurile le-au fost azvârlite în gropi săpate în grabă la margini de cimitire, fără ca numele să le fie înregistrate la Sfatul Popular sau măcar într-un proces verbal. Când numărul celor morţi devenise insuportabil de mare, un „notar“ al Securităţii a făcut turul închisorilor mai cunoscute şi a confecţionat, retroactiv, certificate de moarte. După 5, după 10, după 14 ani...
Cea de-a doua sursă a documentării noastre au reprezentat-o Arhivele de Stare Civilă din localităţile cu închisori şi lagăre. Obţinute destul de târziu, în anul 2006, certificatele de moarte s-au adăugat documentelor orale sau fişelor matricole, contribuind decisiv la deontologia cercetării noastre. Astfel încât unele nume de morţi sunt acum confirmate nu numai de două, ci de trei şi chiar de mai multe surse (uneori 9 sau 10).
Cartea Morţilor (880 pagini; coordonare şi studiu introductiv: Romulus Rusan; colaboratori: Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea) va fi lansată la Târgul de Carte „Gaudeamus“, sâmbătă 23 noiembrie, orele 11-13, în sala „Cupola“ (parter). Cu acelaşi prilej vor fi lansate şi alte cărţi editate sau reeditate de Fundaţia Academia Civică în cadrul jubileului de 20 de ani al Memorialului Sighet: Bukovski la Sighet; Alexandru Zub la Sighet; Florin Constantin Pavlovici: Tortura pe înţelesul tuturor; Thomas Blanton: Ce ştia preşedintele Truman despre România; Gheorghe Leahu: Arhitect în Epoca de Aur; Copilăria ca luptă de clasă (volum colectiv); Hans Bergel: Viaţa unui muzician – Erich Bergel; Valentin Hossu-Login: Canalul Morţii – Martor; Vasile Gh. Baghiu: Prizonier în URSS; Cicerone Ioniţoiu: Figuri de legendă. Cartea poate fi procurată şi la standul 379, nivel 770. |
Capitolul I al cărţii (şi cel mai complex) cuprinde – în afara numelor de deţinuţi morţi în anchete, închisori, lagăre, deportări, domicilii obligatorii – şi pe acelea ale unor oameni decedaţi în împrejurări excepţionale şi care nu apăreau decât în supoziţiile şi bănuielile unor contemporani. Cum aţi procedat în aceste cazuri?
Într-adevăr, unele dintre numele consemnate în carte sunt aşa-numitele „morţi suspecte“. Ne-am încăpăţânat să verificăm unele suspiciuni colportate de ani şi decenii: moartea lui Barbu Ştirbei, a lui Constantin Tănase. N-am reuşit să găsim documente revelatoare. În schimb, uciderea prin defenestrare a marelui profesor Dimitrie Drăghicescu pare să fie confirmată, prin deducţie, într-un document aflat la CNSAS.
La fel moartea profesorului Dragoş Protopopescu sau cea, tot atât de misterioasă, în Germania, a preotului Vasile Zăpârţan am reuşit să le confirmăm, pe baza unor documente colaterale. Tot astfel, am identificat cu mai multă precizie locul executării câtorva zeci de partizani dobrogeni din „transporturile morţii“. În opinia lui Pantiuşa, a lui Nicolschi sau Dulgheru, aceştia nu meritau nici măcar să fie duşi în faţa unui tribunal, ci erau încărcaţi în vagoane de vite şi executaţi în Pădurea Verde sau în alte locuri secrete. Teohari Georgescu se lăuda în ancheta din 1953 la care fusese supus că „în perioada în care nu exista pedeapsa cu moartea s-a aplicat această pedeapsă“.
De ce, în capitolul II, aţi separat morţii din Bărăgan de cei din alte deportări masive?
Am făcut această separare pentru că aveam documente indubitabile asupra celor 1.687 de morţi (dintre care 177 copii). Într-un fel, capitolul II este un studiu de caz: marea majoritate a deceselor au putut fi declarate la Sfatul Popular din cele 18 comune ale deportaţilor, întrucât aceştia trăiseră alături de familii. Ceea ce frapează este vârsta la care se murea: copii de o zi, de o săptămână, dar şi bătrâni de 95 sau – unul dintre ei – de 100 de ani! La deportarea celor 44.000 de oameni nu s-a ţinut cont de nimic: nonangenarii erau încărcaţi în vagoane împreună cu nepoţii sau strănepoţii lor abia născuţi...
Cum aţi procedat în capitolele III şi IV, unde este vorba de cetăţenii români morţi în deportările în Uniunea Sovietică (fie că este vorba de etnicii germani din 1945, fie de basarabenii şi nord-bucovinenii deportaţi „pe vecie“ „în regiunile îndepărtate“)?
Saşii din Ardeal şi şvabii din Banat au fost deportaţi în ianuarie 1945 în URSS, pentru „despăgubire prin muncă“, în cadrul unei directive cerute de Stalin încă de la întâlnirea cu Aliaţii, în 1943, la Teheran. Deşi nu fusese prevăzut în Convenţia de Armistiţiu, 75.000 de bărbaţi şi femei apţi de muncă au fost duşi în Donbas şi Urali, pentru „reconstrucţia URSS“. Circa 25% au murit sau dispărut, iar numele câtorva mii dintre aceştia au fost reconstituite în lucrări de sinteză publicate la München, respectiv Münster, de echipe de cercetători germani.
Numele basarabenilor morţi în deportările „pe vecie“ le-am stabilit în colaborare cu istoricii de la Chişinău, iar ale nord-bucovinenilor pe baza cercetării Asociaţiei „Golgota“ din Cernăuţi.
În afara numelor celor morţi în masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, am reprodus o listă cu 222 „spioni, sabotori, terorişti şi rebeli“ împuşcaţi la sfârşitul lunii iunie 1941, în urma Directivei lui Merkulov (şeful NKVD-ului unional).
Credeţi că această ediţie a Cărţii Morţilor este una definitivă?
Ea are deja o Addenda, alcătuită din completări trimise de primii cititori. Sunt convins că vor mai fi şi altele, venite de la alţii sau descoperite de noi. După cum spuneam în finalul studiului introductiv: „Tragem linie, dar nu facem încă adunarea...“.
Interviu cu ROMULUS RUSAN, realizat de ARMAND GOȘU
